„Atunci când arama se preface în aur (…) nu mai are nevoie de alchimia Legii; nu mai are nevoie nici să fie lustruită de piatra filozofală care e Calea; căci nu e necesară călăuza pentru cel ce a atins capătul drumului, aşa cum nu e cuvenit să te lipseşti de ea cât eşti încă pe cale. Pe scurt, Legea e precum învăţarea alchimiei, Calea e ca lucrul cu substanţele chimice şi lustruirea aramei pe piatra filosofală; Adevărul e ca transmutarea aramei în aur. Cei ce cunosc alchimia sunt fericiţi de priceperea lor şi spun: ‹‹Cunoaştem teoria acestei ştiinţe››; cei ce o practică se bucură de îndeletnicirea lor, zicând: ‹‹Putem înfăptui asemenea lucrări››; iar cei care au avut experienţa realităţii se desfată de această realitate, spunând: ‹‹Ne-am prefăcut în aur; nu mai depindem de teoria şi de practica alchimiei; noi suntem eliberaţii lui Dumnezeu…››”[1]
Una dintre cele mai cunoscute concepţii ale profetului Muhammad este aceea că ascensiunea noastră spirituală este compusă din două etape: micul război şi marele război. Această cugetare a fost preluată de către Rumi în felul următor: „am purtat până acum război împortiva formelor, am luptat cu duşmani care aveau formă; acum luptăm cu duşmani ai gândurilor, astfel încât gândurile bune să le nimicească pe cele rele şi să le izgonească din tărâmul trupului. Marele război, lupta cea mare sunt acest război şi această luptă (Cartea lăuntrului, cap. 13).
Ideea războiului cel mic şi a războiului cel mare pare să amintească de ideea alchimică a „micii opere” şi a „marii opere”, idee din care decurge faptul că traiectoria desăvârşirii duce de la pământ la cer şi înapoi la pământ. În urma înălţării deasupra lucrurilor, spiritul are nevoie de o „re-condensare” pentru a obţine totalitatea androgină a „pietrei filosofale”. Pe scurt, pentru ca demersul alchimic să poată fi integral, este necesar ca mica operă, a spiritualizării corpului, să fie continuată, împlinită de marea operă, a încorporării spiritului. Dacă mica operă presupune „ridicarea la ceruri”, marea operă determină însăşi coborârea Duhului Sfânt.
În creştinism, coborârea Duhului Sfânt se opreşte, conform lui Jung, la trupul viu al celui ales, care e în acelaşi timp, om adevărat şi Dumnezeu adevărat; în alchimie, coborârea merge încă şi mai adânc, coborând până în tenebrele materiei neînsufleţite, pentru a-l elibera pe sufletul divin, despre care se crede că ar fi încarcerat în materie.
„Omul este în acelaşi timp cel care trebuie să fie mântuit şi mântuitorul”.[2] Prima formulare este cea creştină, a doua cea alchimică. În primul caz, omul îşi atribuie lui însuşi nevoia de mântuire şi trece unei figuri divine autonome sarcina de a îndeplini mântuirea; în cazul al doilea, omul se socoteşte el însuşi dator să împlinească opera salvatoare, atribuind starea de suferinţă şi deci nevoia de mântuire „animei mundi” prizonieră în materie. Aceste două posibilitaţi coexistă în natura umană prin faptul că omul este deopotrivă microcosmos şi macrocosmos. În intimitatea sa cea mai profundă omul regăseşte universul exterior (exteriorul trebuie luat ca un simbol al interiorului[3]), fiindcă este el însuşi microcosmos, reflex al macrocosmosului. De aceea evoluţia lui spirituală va corespunde cu evoluţia vieţii înseşi pe scara universală a fiinţei[4]. Omul ca microcosmos are nevoie să fie mântuit printr-o operă specifică divinitaţii; dar în momentul săvârşirii marii opere, întregul macrocosmos[5] fiind cuprins în el (în om), acesta ajunge să cuprindă inclusiv atributele divinităţii, ceea ce, într-un fel, îl face răspunzător de mântuirea lumii.
„Crezi că eşti doar un corp mic, dar în tine se desfăşoară întreg macrocosmosul. Eşti Cartea evidentă prin ale cărei litere Ascunsul devine manifest. Dacă eşti născut din Adam, rămâi în condiţia lui, contemplă toţi atomii universului în tine însuţi. Ce se află oare în ulcior care să nu fie de asemenea în râu ? Ce se află în casă care să nu fie şi în cetate ? Lumea aceasta e ulciorul, iar inima e precum râul; lumea e casa iar inima cetatea minunată.”[6]
O inimă care este precum râul sau precum cetatea minunată este o inimă eliberată din condiţia de ulcior sau de casă, căci stă în puterea omului să depăşească nesfârşit umanul. După ce în mica operă omul îşi caută împlinirea de sine, în marea operă omul renunţă la sine pentru a-L constrânge pe Dumnezeu să coboare în el.
În astfel de condiţii, voinţa divină ia locul voinţei proprii, consideră Meister Eckhart. „Spiritul abandonat poate totul”[7], dat fiind că el nu mai este el, ci Dumnezeu este în el, iar pe de altă parte, complet supus fiind, el nu mai vrea nimic, ci Dumnezeu vrea prin el. Sufletul, îndepărtat de realitatea înşelătoare a aparenţelor, aspiră la întâlnirea care îi va revela faptul că cel ce iubeşte şi cel iubit (cel mântuit şi mântuitorul) sunt una. „Într-o zi”, se povesteşte într-una din parabolele lui Rumi[8], „un om a venit să bată la uşa prietenului său. ‹‹Cine eşti?›› a fost întrebat. El a răspunse: ‹‹Sunt eu.›› ‹‹Pleacă››, îi spuse prietenul, ‹‹nu te cunosc.›› După un an de absenţă, ars de dragoste şi de mâhnire, bietul îndrăgostit se întoarce şi bate iar la uşă. ‹‹Cine eşti?›› îl întreabă din nou prietenul. De acastă dată, omul răspunse ‹‹Sunt tu.›› ‹‹Intră atunci, de vreme ce tu eşti eu››, îi spuse prietenul, ‹‹fiindcă nu există aici loc pentru doi eu.››”
Când limitarea produsă de individualizare este depăşită prin îndepărtarea cauzelor iluziei, Dumnezeu se revelează ca singura realitate unificatoare şi prin urmare, drept unicul obiect al iubirii:
„Când omul şi femeia devin una, Tu eşti acest Unu; când unităţile se şterg, Tu eşti această Unitate. Ai plăsmuit acest Eu şi acest Nume pentru ca să poţi luca cu Tine însuţi jocul adoraţiei. Pentru ca Eu-rile şi Tu-urile să devină un singur suflet. Iar la sfârşit să se cufunde în Cel preaiubit.”[9]
Iată-ne, deci nevoiţi să concluzionăm că problema eu-lui nu este chiar una dintre acelea care pot fi considerate uşor de prins în riguroşii termeni filosofici. Dimpotrivă, am putea spune că senzaţia pe care ne-o lasă încercarea de căuta o definiţie a eu-lui este aceea că cu cât părem a fi mai aproape, cu atât, de fapt, ne depărtăm mai mult, iar atunci când credem, în sfârşit că am dezlegat enigma, descoperim că, de fapt, ceea ce-am prins în mâini nu este decât o altă mască a atât de alunecoasei identităţi umane.
Atâta vreme cât omul are un eu, el nu ştie încă nimic despre sine, iar în clipa când îşi descoperă, într-un final, misterul, vechiul eu dispare ca prin minune, ars în sine (vezi, spusele lui Tzinacan în urma revelaţiei: niciodată nu voi rosti aceste cuvinte, pentru că nu-mi mai amintesc de Tzinacan), astfel încât aproape că nu mai are nici macar cui să-i împărtăşească noua sa descoperire, ceea-l face să renunţe la orice acţiune, pentru că: „nu acţiunea produce fericirea celui fericit, ci dispoziţia sufletului produce fericirea care îi este datorată.”[10]
[1] Rumi citat de E. de Vitray-Meyerovitch, op. cit., p. 87-88.
[2] Jung, Psihologie şi alchimie, p. 274.
[3] Mishkat-al-Anwar citat de E. de Vitray-Meyerovitch, op. cit., p. 146
[4] cf. E. de Vitray-Meyerovitch, op. cit., p. 126
[5] Idee urmărită şi de către Bonaventura în al său Itinerariu: Această lume, căreia îi zicem macrocosm, intră în sufletul nostru, pe care îl numim lumea mică, prin porţile celor cinci simţuri.” (p. 17).
[6] Djami, citat de E. de Vitray-Meyerovitch, op. cit., p.127.
[7] Meister Eckhart, op. cit., p. 13.
[8] Citat de E. de Vitray-Meyerovitch, op. cit., p. 117.
[9] Rumi, Mathnawi, I, 1785 ş. u.
[10] Plotin, Eneade I-II, Editura IRI, Bucureşti, 2003, p. 235.
