Multe dintre conferintele corporate pe la care ajung sa particip intr-un fel sau altul, le traiesc ca pe niste experiente subacvatice in senul ca lucrurile ajung tot mai in reluare la mine, iar auzul imi este estompat de parca as avea urechile pline cu apa.
M-am saturat asa de tare de cliseele discursive pe care le tot aud, incat ceva din mine a inventat un radar special pentru asemenea stereotipii, tinandu-le astfel cat mai la distanta.De multe ori ma intreb daca oamenii aceia nu se plictisesc niciodata sa tot repete cuvinte care nu sunt ale lor, pe care nu si le pot nici integra, nici reda coerent? Am observat insa ca oamenii-functii (caci multi ajung dintre ei ajung sa se confunde cu propriul statut) se ascund in spatele “limbajului de specialitate”, al sintagmelor tehnice, al jargoanelor ca in spatele unor metereze care le asigura simultan atat protectia fata de restul lumii “profane” care i-ar putea infesta cu un strop de umanitate in plus, cat si pentru a-si marca drastic apartenenta la un anumit teritoriu profesional.
Merg la evenimente mondene si vad defiland in jurul meu parade de masti, personaje prost jucate si roluri care suna fals inca de la prima nota. Pentru ce tot acest carnaval? Cand vom inceta sa traim viata mastilor noastre si cand vom incepe sa ne cautam din nou pe noi cei uitati in cine site ce carte de povesti din biblioteca bunicii? Si mai ales de ce uita oamenii ca sunt minunati asa cum sunt, fara voaluri, paiete, sau fard?
