Povestile ca metafore ale dezvoltarii de sine
Durata curs: 5 ateliere
Frecventa: saptaminal
Loc desfasurare: Fundatia Calea Victoriei
Data incepere: 19 Mai, orele 18:30
Totul incepe cu placerea de a asculta o poveste, demers care elibereaza in noi intuitia creativa, prin contactul cu scenariul fascinant al vechilor legende si figuri simbolice.
Basmul, legenda infantila, adica purtatorul de mesaj, sunt adesea considerate drept prea modeste pentru a merita sa ne aplecam cu tot respectul asupra lor. Si totusi, tocmai prin interactiunea dintre aceasta inocenta exterioara si cea interioră poate fi activata forta roditoare a simbolului si revelat continutul lui ascuns. Rasplata pentru aceste lucruri va fi indestulata in creativitate, energie, entuziasm, pasiune, si autenticitate.
Povestea este o poarta catre universul ancestral al fiecaruia dintre noi, iar decriptarea tesaturii ei de sensuri simbolice si arhetipale este o adevarata o calatorie catre fata nevazuta a eu-lui cotidian. Urmarind scenariul tainic al povestilor descoperim ca suntem noi insine urziti dintr-o intreaga galerie de personaje care se intretes launtric pentru a forma chipul ascuns a ceea ce suntem. Surprinzator este ca pe masura ce vom cunoaste si accepta aceste personaje vom descoperi ca fiecare dintre ele este purtatorul unor daruri nebanuite. Psihologul C. G. Jung afirma: “prefer sa fiu intreg, decat bun”, subliniind astfel ca fara a ne accepta umbra, nu ne vom putea bucura pe deplin nici de frumusetea luminii noastre interioare.
Simbolurile prezente in povesti ne invata ca nu exista nici macar un singur detaliu al lumii exterioare care sa nu fie prezent fie si in stare de latenta in fiecare dintre noi. Acest lucru poate fi terifiant intr-o prima instanta, dar si incredibil de incurajator prin faptul ca ne desfiinteaza limitele construite de-a lungul timplului. Exista un intreg labirint de credinte limitative preluate inca din copilarie de la ceilalti, prin intermediul educatiei, societatii, esecurilor personale, de care trebuie sa devenim constienti pentru a fi liberi sa ne construim propria poveste. Identificand conceptiile limitative din viata fiecaruia dintre noi, putem identifica si radacina multora dintre problemele noastre si putem invatam astfel sa ne transformam potentialul in realitate. Ceea ce-i diferentiaza in mod primordial pe oamenii de succes de oamenii obisnuiti este sistemul de convingeri care sta la baza povestii lor fondatoare.
Frumusetea unei povesti vine aproape intotdeauna din faptul ca este învaluita in intuneric, dupa cum sustine scenaristul Jean-Claude Carrière in introducerea antologiei sale “Cercul mincinosilor”. De fapt, povestile cuprind mai multe trepte de înţelegere, ce pot fi strabatute dinspre constienta spre inconstient, sau invers. Acest lucru ne face sa regasim povestea ca pe o metafora a unei punti dintre doua lumi – una pe care credem ca o cunoastem si una despre care nici macar nu stim ca nu o cunoastem. Astfel, povestitorului ii revine rolul de psihopomp, de calauza in calatoria initiatica a sufletului catre desavarsire. Rostul acestui curs este asadar de a incepe aceasta calatorie impreuna, cu speranta ca apoi sa parcurgem fiecare drumul pe care povestile il deschid in viata noastra.
Structura cursului
1. Introducere. Regalitatea diurnă a constiinţei si simbolurile giuvaierului din mar.
2. Arhetipul umbrei si maimuta din sala tronului. Roluri si farse ale tricksterului.
3. Stihiile trecutului şi enigmele salvatoare. Calatoria initiatică spre inconstient.
4 Alchimia cunoasterii de sine, procesul de individuatie si darurile zeului. Simbolistica mandalei.
5. Chipurile eu-lui si povestea vindecatoare. Simboluri si metafore din povesti ca suport pentru viaţa cotidiana.
Modul 2 – din 30 iunie
1. Povestea si valul de amuzament – despre importanta jocului in procesul de dezvoltare a creativitatii
2. Relatia dintre povestiror si personaj – fictiunea, ca metoda de prelungire a sinelui in poveste
3. Chipuri si ipostaze ale eroului in itinerariul sau catre dobandirea propriei identitati
4. Natura parazitara a mastii si natura abisala a oglinzii
5. Imparatia dragonilor si taina comorii
…. Iata si povestile povestasilor de la cursul de povesti:)
Aici, pretutindeni – de Alexandra Popa
A fost odata ca niciodata un dragon straveziu. Privit de aproape, solzii sai aveau culoarea violet si, privit si mai indeaproape, prin pielea sa rugoasa se puteau vedea, lucioase si zimtate, chiar rotitele cu care se invarte, adeseori, Timpul. El era, asadar, un dragon-ceas. La inceput, nici macar nu isi daduse seama ca era un dragon, asa cum deseori nu ne dam seama cine sau ce suntem cu adevarat, si zacuse, intins, timp de milenii, pe nisip, langa o apa, crezand ca este o spirala. Fusese si atunci fericit, intr-adevar, caci era imbaiat de apa limpede si imbratisat de caldura nisipului, dar, intr-o zi, batuse briza aspra de uscat. Aceasta ii soptise povesti despre meleaguri indepartate, unde creaturi cu un cap, doua maini si doua picioare au cladit asezari atat de inalte incat norii se zgarie pe ochi de ciuda. Ii soptise despre sunete ce se inlantuie pe linii ca pe niste franghii nevazute si le spun urechilor ca sunt fericite. Ii soptise despre culori care se aseaza tacticos pe panze, pe ziduri, pe hartii, peste tot si barfesc toata ziua aceeasi imagine, dar toti cei care le vad raman vrajiti si nu se mai pot indeparta…
Simtind cum rotitele ii zvacnesc mai aprig la auzul acestor soapte, dragonul dori sa vada cu ochii sai, sa auda cu urechile sale, sa simta el insusi taina acelor meleaguri. Chiar daca apa cea limpede avea sa planga de dorul lui, sau firele de nisip aveau sa se usuce de singuratate, el simtea, in adancul sau, un dor nemarginit de acele locuri unde nu fusese niciodata.
Asadar, dragonul ruga frumos briza sa il poarte cu ea. Dar – vai! – cercetandu-si mai atent corpul serpuit, descoperi ca nu avea aripi. Intre noi fie vorba, s-a necajit nitel – pentru ca – de! – ce dragon respectabil nu are aripi? Oricum, dragonul porni la drum. Se mai tara, mai inota, mai mergea. Important era sa vada cu ochii sai acele meleaguri fermecate. Urmand briza uscatului, se indeparta tot mai mult de apa si de nisipul unde se odihnise atata vreme sub forma unei spirale, pana cand intra intr-o ceata nespus de inecacioasa si groasa, incat nu mai vazu unde se indrepta pentru multa vreme. Doar briza, strengara, ii soptea la rastimpuri povesti al caror talc nu il intelegea despre acele tainice meleaguri.
La un moment dat, dragonul simti cum se impotmoleste in ceva. Era intunericul, care il atragea in adancurile sale cu forta sa maloasa si densa. Dragonul incepu sa se zbata, ceru ajutorul brizei (dar aceasta, nestatornica – ia-o de unde nu-i!), dar pana la urma se simti foarte istovit si se lasa moale, pana cand adormi. Cand se trezi, nu recunoscu nimic in jurul sau. Se afla intr-o incapere destul de ingusta, intunecoasa, cu podeaua de lemn vechi, crapat, si peretii tencuiti de praf. Dincolo de zidurile de praf parca se distingea, cu greu, o fereastra. Se mai vedeau si cateva rafturi, care se doreau a fi scheletul unei foste biblioteci. Dragonul se dezmetici si incerca sa gaseasca o iesire – usa fusese pasamite baricadata pe dinafara si ascunsa. Cand incerca insa sa faca primul pas, parchetul scartai cu repros. Se auzi atunci o voce:
- Cine esti tu?
- Eu sunt dragonul violet.
- Dragonul violet?
- Da, ei bine, daca te uiti mai de aproape, este un violet destul de clar. Din pacate aici nu prea este lumina…
- Dragonul violet clar?
- Da, dragonul violet clar, care traia pe malul unei ape.
- Pe malul unei ape?
- Da, pe malul unei ape, sub forma de spirala.
- Pe malul unei ape sub forma de spirala?
Dragonul incepuse sa se plictiseasca de aceste intrebari care pur si simplu inganau spusele lui, asa ca se imbufna si isi zise ca aceasta conversatie chiar nu isi mai are rostul. Asa ca incepu din nou calatoria sa pana la cel mai apropiat perete. Totusi, la urmatorul pas, vocea vorbi din nou:
- Si de ce ai plecat de la malul apei sub forma de spirala?
- Ca sa vin aici. Numai ca nu stiu deloc unde e aici. Si nici nu seamana cu ce trebuia sa fie.
Vocea grai, cu destul de multa siguranta:
- Cred ca peste tot e aici. Sau aici e peste tot. Depinde ce ai vrut sa spui.
Si adauga:
- Si mai cred ca este exact ce trebuia sa fie.
Dragonul se opri din mers. Parchetul se opri din scartait. Vocea tacu. Oare ar fi putut sta si aici tacut, intins, nemiscat, sub forma de spirala, timp de milenii? Se parea ca vocea nu avea sa il mai deranjeze daca nu mai incerca sa se invarta prin incapere. Totusi, nici dragonul parca nu voia sa ramana aici. Aici nu era nici urma de apa, nici de nisip, nici de lumina. Cum sa se inteleaga ca el este un dragon violet daca nu era nici urma de lumina? Asa ca incepu sa se miste din nou.
- Spune-mi, te rog.
- Ce anume?
- Raspunde-mi la o intrebare. Nu e ceva greu. Ba, din cate imi povestesti, ar trebui chiar sa fii expert la asa ceva si sa iti fie usor sa gasesti raspunsul.
Vazand ca dragonul ezita sa vorbeasca, vocea continua:
- Daca imi raspunzi la aceasta mare curiozitate, cred ca as putea sa te ajut sa iesi de aici. Doar ca atunci s-ar putea sa ajungi nicaieri, pentru ca aici e peste tot. Insa asta numai tu poti afla. Dar eu as putea sa te ajut.
Dragonul atunci incuviinta:
- Bine. Despre ce intrebare este vorba?
- Ah, ce ma bucur, raspunse vocea. De multa vreme caut un raspuns. Esti pregatit sa afli intrebarea? Desi eu cred ca ai fost dintotdeauna pregatit sa o afli, dar poate ai uitat de cand esti aici.
Dragonul dadu afirmativ din cap, insa, pentru ca nu stia exact daca vocea avea si ochi, raspunse:
- Sunt pregatit.
- Intrebarea suna in felul urmator: Ce se afla dincolo de culoarea violet?
Dragonul la inceput crezu ca vocea glumeste cu o asemenea intrebare pentru copii. Dar nu, nu se putea, vocea ii vorbise foarte serios si insistase cu aceasta intrebare, promitandu-i chiar libertatea din acest loc in care incepea sa uite tot despre lume, viata si sine. Suparat, incepu sa se plimbe si mai repede, si mai nervos prin incapere, doar doar o descoperi o usa. Cu cat se invartea mai tare insa, cu atat vocea il tulbura mai mult cu intrebarile ei agasante. Cine esti? De unde vii? Unde esti? Unde te duci? De ce ai plecat? De ce ai ramas? Ce se afla dincolo de culoarea violet?
Ce se afla dincolo de culoarea violet? Nimic. Nimic din ce ar putea sti el. Ce este violet? Violet este el, dragonul. Violet este ultima culoare din coada unui curcubeu. Si – dincolo de violet? Doar vazduhul infinit sa mai fie. Neantul care nu se lasa cuprins nici macar de arcul cerului. Si rotitele sale lucioase si zimtate, ce acum erau nevazute, oricat de mult s-ar fi apropiate cineva de pielea sa stravezie, si parusera a sta si ele in loc. Dragonul atunci intelese.
- Timpul. Doar viitorul, timpul ce va veni, nu e aici dar nici nicaieri, doar el, este dincolo de culoarea violet.
La auzul acestui raspuns, vocea se cutremura intr-o exclamare, apoi intreaga podea paru ca se cutremura, desi dragonul nu mai facuse niciun pas. Scartaitul se contopea in vocale de admiratie si bucurie, ridicate in praful odaii, pana cand dragonul iarasi nu mai vazu nimic, insa simti cum podeaua se crapa din ce in ce mai tare, pana cand se prabusi cu totul, si atunci dragonul se trezi intr-un palat luminos si colorat. Nevenindu-i sa-si creada ochilor, dragonul se uita din jur-imprejur. Se afla intr-un culoar inalt, cu multe usi deschise catre alte incaperi spatioase. Se apropie atunci de cele doua ferestre mari din fata lui si – minune! – vazu chiar acele meleaguri de care ii povestise briza uscatului odinioara…
O voce grai atunci:
- Cine esti tu?
Oh nu, gandi dragonul, credeam ca am plecat de acolo si am ajuns altundeva. Totusi, raspunse:
- Eu sunt dragonul violet.
Vocea atunci rase cu un clinchet:
- Ah, ce ma bucur. Te astept de milenii! De multa vreme renuntasem la speranta ca ai sa ajungi, dar totusi iata ca ai revenit si esti aici. Bine te-am regasit! Mintea mea era goala fara tine, dragul meu dragon violet. Apa poate din nou acum sa se numeasca mare si sa fie albastra, iar nisipul poate din nou acum sa se numeasca plaja si sa fie auriu. Iar pe tine te cheama Kasi si esti timpul meu interior. Te rog, ia-ti locul in spatele acestor ferestre, ochii mei, si hai sa privim lumea impreuna.
*Sfarsit*
Scoala din Imparatia Ioanid – de Raluca Campean
De mult, tare de mult era o scoala renumita in imparatia Ioanid. Si scoala aceasta gazduia domnisori si domnite din toate colturile imparatiei care doreau sa invete si sa descopere tainele stiintelor si artelor pana in cele mai mici amanunte alaturi de profesorii scolii. Ani de-a randul, copiii au zburdat pe holurile scolii, au impodobit peretii ei in fiecare an pentru sarbatorile de iarna, glasurile lor cristaline razbateau prin colindele care se ridicau spre cer bucurand cerul si pamantul deopotriva. Vestea scolii s-a dus peste tot in lume si veneau copii sa invete aici chiar si din alte imparatii. Pe langa bucuria din sufletele oamenilor carora le-o aducea prin temeinica pregatire a copiilor, scoala era o adevarata incantare prin cladirea ei care era de o frumusete nemaintalnita in intreaga imparatie, atent gandita si construita de cel mai mare arhitect al imparatiei. Curtea interioara a cladirii le oferea copiilor un loc de basm in care ei puteau sa se joace si sa invete la umbra si racoarea pomilor.
Imparatul Ioanid indragea tare mult aceasta scoala – profesori si elevi deopotriva. Intruna din zile insa, faima scolii din imparatia Ioanid a starnit invidia Imparatului Turn si acesta a pus la cale un plan pentru a defaima aceasta scoala. Macinat de gandurile de distrugere imparatul Turn a atras in jocul lui natura insasi pentru ca un mare cutremur a zguduit cladirea stirbind astfel din frumusetea ei. Mai mult, dupa cutremur, Imparatul Turn si-a trimis alesii in imparatia Ioanid si a ordonand construirea unor cladiri mai inalte si mai frumoase decat cea a scolii pentru a o eclipsa si a-i distruge complet faima. Imparatul Turn insa nu stia ca valoarea scolii este data si de profesorii si elevii ei, nu doar de minunata cladire.
Sub noua amenintare a turnurilor care aveau sa se construiasca, Imparatul Ioanid a cerut sprijinul copiilor si profesorilor din scoala. Si astfel, o noua idee se infiripa – cum ar fi sa avem un mare bal al scolii cu felurite scenete, dansuri si ateliere pregatite de copii, la care sa fie invitat si imparatul Turn?
Au cazut toti de-acord si trei zile mai tarziu incepea balul. Imparatul Turn s-a infatisat de-ndata dornic sa arate tuturor ca prin puterea pe care o are va nimici scoala. Mare i-a fost mirarea insa cand ajuns la bal, a intrat in atmosfera creata de copiii din scoala si a fost atat de incantat incat gandurile sale negre se spulberasera. Frumosul si lumina artelor au ajuns la inima imparatului Turn biruind astfel intunericul gandurilor sale.
Si uite-asa a fost veselie mare in randul copiilor si profesorilor trei zile si trei nopti ….
Ca-n povesti, nu alta!
*Sfarsit*
Oglinda vesela si oglinda trista – de Olivian Breda
A fost odata un copil. A mers intr-un magazin de antichitati si s-a uitat si s-au uitat. La un moment dat i-au sarit in ochi doua obiecte lucitoare si care reflectau lumina. S-a oprit asupra lorsi a vazut ca erau, de fapt, doua oglinzi.
A cerut vanzatorilor sa ii dea cele doua oglinzi. Le-a luat si a inceput sa se uite cu atentie in fiecare din ele.
Una din ele ii reflecta chipul in mod luminos, vesel si fericit. O alta era putin mai intunecata, era cam trista si nu ii placea sa se uite in ea.
Si viata lui era foarte buna si frumoasa, si se uita doar la oglinda fericita.
Dar intr-o zi s-a uitat la oglinda trista si a descoperit lucruri noi despre el. A aflat ca umbra lui ii aduce prilejuri de relfectie, ca descopera lucruri mai putin placute.
Si copilul a inceput sa lucreze cu lucrurile pe care le-a facut. Si a trecut timpul si s-a tot perfectionat.
Intr-o zi s-a uitat din nou in oglinda vesela. Si, stupoare! Arata, acum ca niciodata, mult mai fericit.
Si a trait o viata impacata intre cele doua stari – fericire si tristete.
*Sfarsit*
Obsesia – de Madalina Florea
Povestea ei nu incepea cu a fost odata… poate pentru ca o construia putin cate putin in fiecare zi. In toate povestile din copilarie auzise despre el. El era perfect si cand il vazuse pentru prima data, intocmai ca printelsele din povestile din copilarie, stiuse.
Visa la dialogul pe care il aveau atunci cand avea sa-l intalneasca. Stia sigur ca avea sa-l intalneasca.
Nu conta ca ea avea saisprezece ani si el douazeci si trei. Nu conta ca ea era aici si el la mii de kilometri distanta. La fel cum nu conta nici ca el nu stia cine era ea sau ca ea nu-l vazuse decat in ceea ce devenise in scurt timp filmul ei preferat. Era convinsa ca avea sa-l intalneasca.
Scrisese si o poveste despre ei. Era o poveste fantastica in care ea era incredibil de frumoasa si el se indragostea iremediabil de ea. Pusese acolo o multime de detalii pe care le aflase despre el fie ca erau adevarate sau nu. Ii placea sa le creada pe mai toate pentru ca-i completau imaginea lui si simtea ca il cunostea mai bine cu fiecare mic detaliu pe care il descoperea despre el.
Asa aflase ca purta aceeasi pereche de bascheti ani la rand pentru ca vazuse sute de poze cu el incaltat cu ei. Si ca nu-i placea sa-si curete apartamentul pentru ca oricum nu statea prea mult pe-acolo si nu conta. Si ca avea doua surori si incepuse sa joace in filme la sugestia tatalui lui. Si ca avea o masina foarte veche pe care oricum nu prea stia sa o conduca. Si ca-i placea Van Morrison… si ca fuma (desi asta n-o incanta in mod deosebit).
Simtea ca il cunostea cel mai bine. Mai bine decat toti reporterii care-l intervievasera de-a lungul timpului. Mai bine decat colegii lui de platou… Oricum mai bine decat colegele ei de clasa care se laudau ca erau cei mai mari fani ai lui. Ea il cunostea.
Si isi imaginase momentul in care aveau sa se intalneasca in cele mai mici detalii. Avea sa se intample intr-un aeroport. Sigur intr-un aeroport. Ea avea sa fie imbracata impecabil intr-o rochie verde smarald de designer care o sa-i vina ca turnata cu pantofi cu toc inalt care sa o faca sa para mai supla si mai frumoasa decat era (daca asta era posibil).
El o sa fie incognito, asa cum era mereu cand mergea cu avionul, ca sa evite sa fie recunoscut. O sa poarte ochelari de soare Ray Ban si o gluga inchisa la culoare care o sa-i ciufuleasca in mod adorabil parul.
Ea avea sa mearga foarte intepata, intocmai ca un model, cu pasi siguri si privirea inainte fara ca macar sa il observe. Trebuia sa para distanta si misterioasa. In fond… el putea avea orice alta femeie. Trebuia sa fie dezinteresata. Avea sa aiba o carte in mana. Neaparat o carte. Asa el avea sa vada ca era si inteligenta.
Si la un moment dat, pentru ca ea nu era atenta si pentru ca el nu se uita pe unde mergea s-ar fi izbit unul de altul. Erau scantei si artificii in fantezia ei. Era si pamanul care le fugea amandurora de sub picioare cand se declansa dragostea la prima vedere. El avea sa fie coplesit de regret si de prezenta ei uimitoare. Ea avea sa fie detasata si rece. El avea sa se topeasca in prezenta ei. O sa-si ceara scuze de mii de ori si o sa incerce sa se revanseze fata de ea.
Apoi ea o sa-l priveasca mai bine si o sa-i spuna:
- Cred ca te cunosc de undeva.
El o sa zambeasca multumit pentru ca a fost recunoscut si pentru ca asta in mod normal il ajuta sa fie placut de toata lumea.
- Da… cred ca te-am citit intr-o carte. Esti exact ca personajul din cartea aceea…, avea sa-i spuna ea.
Si el avea sa fie realmente impresionat pentru ca nimeni nu-i mai spusese asa ceva pana atunci.
Si ea se felicita pentru ideea pe care o avusese de a-i spune asta.
El avea sa faca eforturi considerabile ca sa convinga pasagera care statea in mod normal langa ea in avion sa-i cedeze lui locul pentru a pertrece cateva ore impreuna.
In fiecare zi care trecea naviga internetul dupa mai multe detalii despre el. Aflase ca si canta. Si ca avea un Westie alb. Si ca se intalnea cu actrita principala din ultimul film pe care il turna, dar ea stia ca asta era doar o minciuna. El avea sa o astepte pe ea.
Se inregistrase pe un site care ii trimitea constant up-date-uri legate de activitatea lui, un fel de stalker online cu toate beneficiile: fotografii de paparazzi, comentarii, citate… era complet absorbita de el. Simtea ca lumea lui era la discretia varfurilor degetelor sale si se simtea in putere, ca si cand destinul lui ii statea la dispozitie. Astfel ea il putea modela cum isi dorea. Putea salva detaliile care ii placeau si le putea sterge pe cele care o nemultumeau si care, cu siguranta, erau minciuni sfruntate ale unor ziaristi ratati in goana dupa un subiect fierbinte.
Cand i se facea dor de el revedea DVD-ul cu filmul in care o cucerise si isi amintea cum ii plantase miile de fluturasi in stomac, cum o privise prin ecran cum numai el stia sa o faca, cum isi trecea mana prin par cand vorbea si cum suna vocea lui catifelata, cum arata zambetul lui impresionant si stia de ce merita toata atentia ei. Se simtea foarte matura in alegerea ei, foarte sigura pe cea mai lunga relatie in care fusese pana la acel moment pentru ca dura deja de cateva luni idila lor secreta de care nimeni altcineva, nici macar el, nu stia.
Ea stia ca nu era ca toate celelalte care il urmareau pe strada si ii scriau scrisori de dragoste pentru ca ea nu s-ar fi coborat niciodata la acel nivel. Ea il adora de la distanta ca sa ii dea lui sansa de a se indragosti de ea fara sa stie ca, de fapt, acesta fusese planul ei tot timpul.
Si era constanta si insistenta in actiunile sale. Avea o rutina care se transformase aproape intr-un ritual zilnic. In fiecare dimineata cauta ultimele stiri de pe parcursul noptii: la ce club a mai fost, ce scena a mai filmat… apoi pleca la scoala unde isi putea verifica mereu e-mail-ul de pe telefonul mobil ca sa fie permanent la curent cu activitatile lui zilnice. Astfel simtea ca isi petreceau zilele impreuna si nu conta ca el nu era acolo sa o tina de mana fizic pentru ca oricum era acolo in mintea ei, in inima ei.
Apoi, intr-o zi, in timp ce se intrepta spre laboratorul de biologie (fatidic pentru ca si el avea scene in laboratorul de biologie in filmul pe care il revazuse chiar seara anterioara), cu manualul strans la piept si privirea in sus, fara sa fie atenta s-a izbit cu putere de un el.
Izbitura nu fusese asa cum si-o imaginase cu eroul ei de pe ecran. Fusese mult mai fizica si o proiectase pe culoarul rece. Se lovise serios la cot si cartea-i zburase din brate cat colo. Nu prea-si daduse seama ce se intamplase cand simtise o mana care o ajuta sa se ridice si auzise vocea aceea care implora sa fie iertata.
Si-a atintit privirea furioasa asupra celui care indraznise sa-i copieze atat de vulgar fantezia si o murdareasca cu adaptarea aceea ridicola. Si i-a vazut ochii aceia incredibil de verzi (nu caprui ca ai lui), si zambetul acela incurcat (nu impresionant ca al lui), si parul ciufulit (nu sub o gluga ca al lui) si pamantul i-a fugit de sub picioare si artificii au zburat in stanga si in dreapta. El continua sa isi ceara scuze, dar ea nu intelegea de ce. Era uimitor, era magnific, era chiar in fata ei scuturand-o de praf si intreband-o daca era bine. Nu se putea controla sa para detasata si dezinteresata. Fusese luata prin surprindere si fluturasii din stomac o anuntau ca avea sa fie o zi minunata.
Tocmai de aceea nu a putut sa se supere cand si-a coborat privirea asupra mainii lui intinse care tinea obiectul fascinatiei sale, legatura constanta cu cea mai lunga relatie din viata ei de pana atunci, cel care o tinea de mana atunci cand el nu era acolo: telefonul ei mobil sfaramat…
*Sfarsit*
Natura moarta – de Elena Radu
Intr-o zi banala ca si aceasta un om privea spre cer. Albastrul acela il calma si se pierdea in valurile cerului, prindea norii, plutea cu ei, dar deodata a aterizat in haosul strazii, unde a fost tot timpul. Privea acum in jur si era dezamagit.Vedea prin ceata deznadejde, furie, orgoliu, egoism si multe alte lucruri care nu puteau fi comparate cu linistea din cer, unde totul era ordonat si limpede. A pasit si a privit in jos; calcase intr-o balta de sange care era amestecat cu noroi…rosu si negru … totul i se parea murdar, ar fi vrut sa curete cu lacrimile lui acea mizerie , ar fi facut orice pentru a uni cerul cu pamantul, pentru ca armonia din cer sa se oglindeasca si pe pamant. Dar degeaba a varsat atatea lacrimi. Totul era si mai murdar. S-a ridicat si a mers mai departe. A ajuns in fata unor garduri vii alcatuite din arbusti ornamentali foarte bine ingrijiti. S-a gandit ca si verdele poate sa fie o consolare sau ca poate aduce o mai mare bucurie decat albastrul cerului caci iarba e fragila , delicata si blanda…era foarte increzator si-si recapatase zambetul. Inaintand a avut un soc… noroiul amestecat cu sange l-ar fi putut curata, dar atat de multa uscaciune, care se afla in spatele gardului de verdeata, nu ar fi putut s-o transforme in verde… in viata…
Natura moarta este frumoasa atunci cand este pictata. Sa traiesti intr-o natura moarta este mai letal decat daca ti-ai amesteca sangele cu noroi…
*Sfarsit*
Fetita care a adus ploaia cu soare - de Brandusa Dragomir
A fost odata o fetita. Exista pe lume lucruri de neînteles, dar a caror evidenta nu poate fi negata. Fetita traia în scorbura unui copac urias, puternic, care îmbratisa cu crengile-i vesnic verzi luna si soarele. Scorbura fetitei se afla chiar sub inima copacului. Nu se stie de ce fetita nu traia precum toti copiii într-o casa împreuna cu parintii ei, cu frati, surori si de ce nu se ducea la scoala. Fetita se hranea numai cu niste fructe ciudate, pe care copacul le facea uneori chiar în inima sa – aveau o forma alungita, ovala, s-ar putea zice, si erau de culoarea chihlimbarului. Fetita le culegea si le înghitea ca pe niste bomboane si aveau gustul mierii aramii. Fetita iesea rareori din scorbura sa, pentru ca afara traia un popor înfricosator de fiinte alungite care alergau pe niste drumuri întortocheate, pe care le construiau taind copacii, omorând iarba si florile. Iar când fetita iesea, desi nimic din aspectul ei nu era obisnuit, neasemanându-se cu niciunul dintre ceilalti copii, pentru ca hrana ei – total nepotrivita pentru un copil, ar spune orice adult responsabil – o facea aramiu-aurie, ca mierea, si raspândea în jur un miros ca al florilor de mimoza. Dar în timp ce mergea fetita îsi imagina ca e o fata alungita, cu par castaniu, asa cum au mai toate fetele din lume, cu ochi cenusiu-verzui, asa cum sunt ochii multor fete din lume, si nimeni n-ar fi crezut în ruptul capului ca ar putea fi altceva decât o fata cuminte, ca toate fetele alungite din lume. Fetita nu ar fi plecat niciodata din scorbura sa, daca, din când în când, arborele în care locuia nu ar fi fost în mare pericol, pentru ca, poporul acela ciudat de fiinte alungite, fura toti norii de pe cer. Fetita nu întelegea la ce le foloseau norii de pe cer, pentru ca nimeni nu avea un copac, pe care l-ar fi putut hrani cu ajutorul unui nor. Atunci când fiintele lungi furau absolut toti norii si Stapâna-Apa nu mai putea cobori sa atinga radacinile copacului ei, frunzele începeau sa se vestejeasca si ea auzea inima copacului batând din ce în ce mai încet. Ceea ce însa oamenii si nici macar fetita nu stiau era ca acel arbore împreuna cu alti doi frati ai sai sprijineau Îparatia Înaltimilor – copacul fetitei sprijinea soarele si luna, în timp ce fratii sai tineau cele doua capete ale marii tesaturi albastre care alcatuiau hamacul stelelor, si daca unul singur dintre acesti frati ar fi murit, Împaratia Înaltimilor s-ar fi prabusit cu totul peste lumea fiintelor alungite. Fetita pleca, nu pentru ca ar fi stiut toate acestea, ci pentru ca ea îsi iubea foarte mult copacul care o tinea în inima lui dintotdeauna si simtea ca daca el ar fi murit nici ea nu ar mai fi trait macar o clipa în plus. Fetita pleca atunci sa caute cel putin un nor oricât de straveziu si prapadit pentru Stapâna-Apa, care nu avea cum sa vina altfel. Copacul fetitei crestea într-o gradina unde îsi facusera casa o multime de pisici, din când în când însa, dispareau si ele, nu se stie unde, înghitite de un rau imposibil de oprit. Într-o zi s-a întâmplat inevitabilul – nu mai scapase niciun nor de foarte mult timp. Fetita auzea inima copacului din ce în ce mai slab, frunzele începusera sa îi cada una câte una. Fetita le aduna si le ducea în scorbura, unde încerca sa le încalzeasca ca sa se faca bine, dar nu era de ajuns. Astfel ca fetita s-a hotarât sa plece în catarea unui nor cât de mic. A luat înfatisarea tuturor fetelor din lume si a intrat în încâlceala de drumuri a lumii fiintelor alungite. A mers mai mult decât poate merge orice fiinta alungita, a cercetat fiecare coltisor de cer, fiecare balta, dupa fiecare copac, dupa fiecare turn în care locuiau îngramadite zeci de fiinte lungi. Nimic, niciun nor nu scapase. Drumul înapoi a fost cu atât mai istovitor, cu cât se întorcea cu mâinile goale si se temea ca nu mai erau multe frunze ramase în copacul ei. Soarele pe care chiar copacul îl sprijinea ardea nemilos, storcând si ultimii stropi de apa ramasi la adâncul radacinilor. Dar, pe drum, fetita a gasit o oglinda mica, rotunda si stralucitoare. Când a luat-o în mâini oglinda a relfectat chipul de miere al fetitei. Fetita s-a hotarât sa o ia cu ea, întrucât fiinta aceea rotunda, argintie si tacuta fusese singura care o recunoscuse în lumea fiintelor alungite. A dus-o în scorbura sa si a asezat-o lânga ea. Zile în sir fetita a asteptat sa se iveasca un nor, sperând ca macar un abur mic va trece prin împrejurimi, dar nimic. În vremea asta inima copacului batea din ce în ce mai încet, pâna într-o zi când s-a oprit de tot. Fetita statea în scorbura încalzind inima copacului, asa cum facuse cu fiecare frunza. În zadar – inima încetase sa bata pentru totdeauna. Fetita si-a luat oglinda si a coborât din scorbura. Cu ajutorul pisicilor, a sapat o groapa pâna a ajuns la radacina copacului, acolo s-a ghemuit încercând sa încalzeasca radacina. La fel de zadarnic. Întelegând ca nu mai era nicio speranta, tristetea fetitei a devenit atât de adânca, încât, pentru prima data de când exista, din ochii fetitei au început sa curga lacrimi mari, ovale, transparente, ca niste cristale perfect slefuite. Soarele ardea necrutator. Lacrimile fetitei cadeau pe oglinda din care razele soarelui se rasfrângeau cu o cruzime îndoita. Si cum atingeau suprafata lucie a oglinzii, lacrimile dispareau. În curând deasupra oglinzii se adunasera câteva firisoare stravezii de abur. Ridicând capul, fetita a vazut cele câteva fire albicioase si, fara sa se întrebe cum ajunsesera acolo sau sa mai stea pe gânduri, le-a adunat într-un caier din care a tors un nor. Atunci s-a întâmplat ceva miraculos – lacrimi si mai mari si mai rotunde au început sa curga din ochii fetitei, în timp ce râdea fericita. Fiecare lacrima se rostogolea si cadea pe oglinjoara rotunda, care o sorbea Si apoi sufla în aer un abur subtirel pe care fetita îl culegea si îl torcea în nor. Când a reusit sa toarca un nor cam cât un pepene, fetita l-a legat ca pe un zemeu si l-a înaltat în gradina. Stapâna-Apa l-a vazut si îndata s-a asezat pe el si a coborât lânga copacul fetitei. A atins radacina copacului si, în timp ce fetita o tinea strâns în brate, inima a început sa bata din nou. Fetita a încalzit fiecare frunza, ele au înverzit toate si fetita le-a agatat înapoi pe crengi. Fetia traieste Si astazi în scorbura si de fiecare data când ploua cu soare ea toarce nori ca sa salveze copacul şi lumea.
*Sfarsit*
Yutiga - de Andreea Manescu
Langa o apa, pe un mal verde, ud.. Acolo.. o fata. Are fata putin mai mare decat ar trebui, zambeste mult si crocodilii o fac mereu sa rada. In casuta din copac de pe malul verde, unde locuieste ea, este fericita 289 de zile pe an. Restul de 76 sunt un chin, totul este dezordonat si incalcit. Un uragan ii face asta. Fata, careia i se spune Yutiga, se intelege bine cu furtunile, le iubeste chiar, insa cu cesta nu poate cadea la pace..pentru ca vine cu moleseala si toropeala si o azvarle afara din ritmul sau.. iar dupa ce pleaca, ea se simte ca si cum ar fi dormit 100 de ani,,si casa-i dezordonata si totu-i amortit, iar Yutiga trebuie sa lucreze din greu sa se trezeasca si sa dezmorteasca totul…
Casuta ei era minunata..avea un pat urias, liane la ferestre, apa proaspata si fructe pe masa, rafturi suspendate pline de carti si amintiri…imaginatie peste tot, prin toate ungherele..cand dadea cu aspiratorul o strangea pe toata intr-un mic sac si o arunca de la fereastra cand batea vantul mai tare, iar imagintia se imprastia si se imprastia..
Yutiga nu prea pleca din casuta ei din copac…se vedea peste tot si in toate felurile, dar nu ajungea de prea multe ori sa fie in alta parte decat acolo..isi imprastia imagiatia peste tot, dar pe ea se tinea inchisa in casuta din copac…
Era fericita langa apa, impreuna cu salamandrele si tigrii sai..crocodilii erau si ei minunati..totul era bine pana cand venea uraganul cel nesuferit .
Ea astepta..astepta fantastico-baiatul care o va salva de uraganul cel groaznic..in fiecare zi se uita in zare dupa el, dra de el nici urma…Si iar venea uraganul si napastuia tot..o nefericea..si nefericirea ei ii nefericea si ce ceilalti..pana si raul se tulbura in matca lui…Crocodilul ii spusese..’pleaca cat mai repede, de ce stai mereu si astepti uraganul?’..Dar Yutiga nu vroia sa plece, ii era teama..ii era teama ca restul lumii nu va fi la fel de impresionata de ea cum erau prietenii si casuta ei…de ce sa se duca in lume? Sa faca ce? In lume va intalni multi, multi oameni ca ea si nu va mai avea nimic special, se va pierde in multime..aici era atat de apreciata si iubita..acolo sigur nu va fi..
Asa era viata pentru Yutiga..se trezea in dimineti frumoase, se plimba prin ploaie, dadea cu aspiratorul, isi astepta fantastico-baiatul, visa la mari si tari..apoi venea uraganul cel secatuitor…dupa aceea totul o lua de la capat..trebuia sa dezmorteasca si sa dezmorteasca..si pana se trezea de-a-binelea isi dadea seama ca a pierdut un car de timp…caci si timpul era pentru Yutiga o enigma si tare o mai ingrijora trecerea lui…
Intr-una din aceste zile la fel Yutigai i se intampla ceva..este muscata de crocodil si se inneaca…toti prietenii vin sa o salveze, o poarta pe brate pana in casuta ei din copac, ii aduc putina apa a vietii intr-o frunza de ficus si asa ii revine suflul si imbujoreala in obraji..
Zilele treceau, iar de cand cu aceasta intamplare Yutiga nu mai era Yutiga..Nu-si mai gasea locul, uragnul era si el acolo, de ceva vreme buna, iar ea nu intelegea nimic..in primul rand ce-i venise crocoilului sa o innece si apoi tot ce vazuse in cele cateva secunde de neviata…totul arata asa altfel acum..Hataraste sa mearga la crocodil sa-l intrebe ce-l apucase…si merge si-l intreaba..Iar crocodilul ii raspunde: ‘am vrut sa te rasplatesc pentru ca nu ti-a fost niciodata frica de mine”. Yutiga se gandeste ‘ce-o mai fi insemnand si asta..minunat, inca o enigma in capul meu’.
Dar dintr-o data isi da seama: nu trebuia sa stea acasa si sa astepte uraganul sau pe fantastico-baiatul sa o salveze, nu el trebuie sa o salveze, ea trebuie sa se salveze.. crocodilul ei darg avea dreptate… A doua zi in zori a tras draperiile frumoasei sale casute din copac si a luat-o la pas prin jungla..cat visase la ziua asta..si acum chiar ii simtea verdele sub picioarele desculte…
Crocodilii, salamndrele si tigrii sai iubiti nu prea stiu nimic de ea acum..au primit la un moment dat, de ziua crocodiluli, o vedere din indepartata Islanda. Acolo Yutiga spunea ca si-a gasit fantastico-baiatul si vor pleca in calatorie curand..de asemenea spunea ca se va intoarce la casuta din copac cu povesti ca mi curand…
Cum s-a inteles Yutiga cu lumea…nu stiu, dar cred ca bine, poate au descoperit ca au ceva in comun, ceva de impartit..
*Sfarsit*
Identiatate – de Alexandra Popa
A fost odata ca niciodata, a fost o oglinda magica. Luciul ii era clar precum lumina zilei in miezul aprig al verii, iar rama ii era de aur masiv, incrustata cu cele mai frumoase pietre pretioase. Oglinda aceasta era faimoasa in toate cele patru zari, peste hotarele cele mai indepartate, unde soarele nici macar nu ajungea sa mangaie decat fugar fata pamantului. Se zvonea ca in ea se putea vedea nu numai realitatea cea vazuta de ochiul muritorilor, ci lumea asa cum fusese ea plasmuita la inceput de Creator, in toata splendoarea ei fara de pacat. Ba, mai mult, se puteau vedea toate duhurile si fiintele magice care au bantuit sau bantuie inca pamantul, de la iele, sanziene, zane si elfi, pana la troli, gnomi si spiridusi, de la djinni si spirite ale vrajitoarelor si ghicitoarelor trecute in cealalta lume pana la centauri, inorogi, grifoni, zmei, dragoni, balauri si, desigur, ingeri. Ba chiar se puteau vedea si zei zambind , atunci cand norii se destramau si cerurile se deschideau, limpezi si pline de bunavointa. Cateodata, cand sortii decideau, erau infaptuite anumite incantatii sau se petrecea vreun eveniment de o deosebita importanta, oglinda revela destine, dorinte dintre cele mai ascunse sau vraji nevazute ale caror ite agatau oamenii de menirea lor.
Cu toate acestea, desi pazita cu strasnicie de garzi trimise din toate imparatiile lumii, intr-o buna zi intra in camera oglinzii noastre magice un biet soricel. El nu intelegea prea bine despre toate acele imagini care se perindau in fata lui privind in oglinda, ci sarmanul doar cauta o bucatica de branza pentru a isi potoli foamea. Vazand ca nu afla de mancare in acea incapere, soricelul dadu sa iasa, dar confunda imaginile din oglinda cu propria lui lume, asa ca se izbi de ea cu toata forta sa soriceasca, daramand-o de pe piedestalul unde era asezata cu cinste. Oglinda cazu si se sparse, cu un clinchet sfasietor, in mii de bucati. Degeaba venira cat se putu de repede fel de fel de vraci si magicieni pentru a repara sufletul oglinzii cat se mai putea inca, nimeni nu reusi sa puna oglinda la loc. Nefericiti de lipsa de izbanda, mai marii vraci hotarara sa imprastie cioburile oglinzii in toate cele patru zari, pentru ca sufletul ei sa dainuie in toate frumoasele locuri pe care le reflectase cu atata daruire atata vreme.
Zis si facut. Asadar, unele dintre cioburi ajunsera, ca in povestile cu craiese, in ochii oamenilor, spre a ii ajuta sa vada lumea in adevarata ei esenta. Altele isi gasira culcus in cine stie ce cotlon de sub pamant, aparandu-le oamenilor in minele de pietre pretioase. Altele cazura pe fundul marii, unde sirenele isi impodobira cozile lucioase cu ele, folosindu-le pe timp de noapte si furtuna drept far pentru marinarii naufragiati. Cateva ajunsera chiar pe luna, risipindu-se in cununa ei de raze. Multe fura rapite de radacinile florilor si ale copacilor, spre a se desfasura in flori fermecate sau spre a se coace in fructe cu puteri tamaduitoare. Un singur ciob insa ramase la locul sau, lipit intr-o imbratisare infrigurata de rama vechii oglinzi. Despre acest ciob este vorba mai departe.
Timp de multi, multi ani, el statu uitat intr-o incapere, pasamite chiar vreo vistierie regala, pana ce lumea uitase de povestea oglinzii magice. Desigur, au ramas in urma legende ce se depanau serile la sezatoare sau la vreo serbare insemnata, ori povesti spuse de trubaduri, bufoni, nebuni si, intr-un final, de catre bunici nepotilor seara la culcare. Dar toate acestea se povesteau pe tonul excesiv al intamplarilor despre care e clar ca nu au existat vreodata, caci sfideaza legile firii. Si totusi, ele au existat, ca dovada ca ciobul nostru a fost trezit, dupa veacuri sau poate chiar milenii, de lumina blanda a unei dimineti de mai. Si, deodata: plansete, urlete, scancete, tipete. Tocmai se nascuse un copil.
Ciobul isi pierduse culcusul la care tinuse atat de mult, caci rama ia-o de unde nu era: probabil de multa vreme fusese pierduta ca prada de razboi. In loc de aceasta, ciobul se gasea prins intr-un colt de perete, langa o fereastra. Totusi, ciobul fusese atat de multa vreme cufundat in somnul sau, incat uitase de originile sale cu totul si cu totul deosebite. Habar nu mai avea de unde vine sau ce este. Asa ca hotari sa astepte si sa priveasca la lumea larga.
Si astepta si astepta, si privi si iarasi privi: cum pe fereastra se scurgeau alene constelatii sau cum fugeau, intarziati la vreun bal, nori eleganti, cum pasarile dansau ca niste zmeie in bataia vantului, ale caror sfori pareau a fi insuri visurile trecatorilor, cum ploi cantau cantece de dor si alean, cum soapte rugatoare erau purtate prin aerul noptii inspre Dumnezeu.
Copilul care il trezise atat de abrupt crescu si deveni o fetita sfioasa, cu ochii aproape negri si pielea alba ca acei nori pe care ii privea cu atata nesat. Fetita se juca adeseori in camera ei, singura, inventand povesti si desenand lumi cu puterea mintii. Intr-o buna zi, cum se plimba prin fata ferestrei, fetita se sprijini in maini exact in locul in care era prins ciobul, astfel incat acesta ii intra in palma dreapta. De atunci incolo fu clar: fata se puse pe scris si istorisi toate acele povesti care ii tulburau visele noaptea si vederea ziua. Povesti chiar despre o oglinda magica, insa ciobul, saracul, nu prea stia sa si citeasca, asa ca in continuare el nu stia cine e. Cand se facu destul de mare, fata dori sa vada lumea. Asa ca isi lua o desaga in spate si, cu multa voie buna, porni la drum.
Primul popas fu la poalele unui copac foarte inalt si racoros. Aici, fata culese niste fructe sa manance. Cum tinea fata unul din fructe exact in palma dreapta, ciobul intreba il intreba daca stie cine este.
- Sigur ca da, raspunse mandru fructul. Eu sunt un fruct. Menirea mea este sa ma coc si sa dau viata. Acum, de exemplu, ii voi da viata acestei fete cand ma va manca. Intelegi tu, adauga el cu o urma de mandrie in glas, eu sunt un dar.
- Oh, am inteles. Si ai putea sa imi spui atunci si mie cine sunt? Se pare ca eu nu mai stiu.
- Pai, din cate vad eu, si tu esti ca mine.
- „Sa fiu un fruct…” ramase pe ganduri ciobul, caci fructul si fusese inghitit cu pofta de fata.
Fata si ciobul isi continuara calatoria pana se innopta, asa ca se oprira pentru odihna. Era o noapte intr-adevar minunata, cu o luna plina ce scalda imprejurimile cu o lumina spectrala si calda, ca un adevarat mesager al soarelui. Cand una din raze atinse palmele deschise ale fetei, ciobul o intreba daca stie cine este.
- Dar desigur! sopti raza, misterioasa. Sunt o raza de luna. Eu binecuvantez noaptea si despart intunericul de sine, pentru a aduce lumina acestor meleaguri cand soarele se odihneste. Tot ce vezi in jur ma priveste cu drag pentru ca, vezi tu, eu sunt un dar.
- Ce frumos! spuse ciobul. Si crezi ca ai putea atunci sa imi dezvalui si identitatea mea?
Cercetandu-l nitel mirata, raza exclama cu bucurie:
- Imi este clar precum clarul de luna! Si tu esti ca mine!
„Sa fiu o raza de luna…” se minuna ciobul, in timp ce fata se culca pe o parte si isi incepea plutirea catre taramul viselor.
Fata merse ce merse si ajunse la un far, care prevestea ca marea nu era nici ea departe. Pesemne ca, in urma cu multa vreme, apele ajungeau pana in acel loc, fapt ce parea atestat si de numeroasele marturii ale cochiliilor spiralate sau ale solzilor stravezii, rataciti printre fire de nisip. Fericita de gasirea acestui turn ca din povesti, fata urca in far, pana la imensul mecanism care lumina taramurile maritime. Fata in fata cu oglinda farului, ciobul o intreba si pe ea daca stie cine este.
- Cum sa nu! se grabi oglinda farului sa explice. Eu calauzesc oamenii, de la marinari iscusiti care s-au plictisit de mare pana la suflete ratacite care si-au pierdut orice speranta. Eu sunt acel fir de nadejde ca tarmul e aproape. Cum sa spun, sunt un dar.
- Dar eu, eu cine as putea fi?
- Simplu: si tu esti ca mine, grai ea. Esti o oglinda!
„Sa fiu o oglinda?”, incepu sa cugete ciobul, parca nevenindu-i sa creada. Dar fata si fugise, caci vazuse in zare marea nesfarsita. Plaja era pustie si blonda in bataia soarelui, iar apa de un albastru halucinant. Parea ca ingeri nascocisera din cantece inaripate tesatura acelei mari. Nimeni si nimic nu tulbura aceasta liniste, vantul tacuse, iar apa era calma si limpede. Fata se apropie, cu smerenie, de mare, contempland singuratatea si frumosul. Ajunsese la capatul calatoriei ei. Iar ciobul, in clipa in care fata atinse cu palmele apa, se desprinse usor din adapostul sau si, vazandu-se in apa, exclama in sfarsit:
- Acum am inteles cine sunt! Sunt chiar o mare!…
P.S. In aceasta lume, se accepta ca farurile sa aiba si oglinzi, nu numai lentile:)
*Sfarsit*
Povestea nu e doar o calauza blanda catre somn, cum ne-am obisnuit sa credem, ci si un indrumator inocent catre semnifiicatiile fundamentale ale faptului de a fi in lume. Povestea si mitul sunt primii invatatori din copilaria umanitatii cu privire la propria raportare a omului la tot ce ii era necunoscut, neexplicat, amenintator pana atunci. Fenomene precum fulgerul, focul sau moartea capatau un chip si o voce, erau personificate, zeificate uneori, interactionau, se deschideau dialogului cu omul si se revelau ca sens prin intermediul povestilor.
Astfel de-a lungul timpului, pe masura ce umanitatea crestea in intelegerea ei asupra lumii si asupra siesi, de la o generatie la alta, cresteau odata cu ea si povestile care o insoteau, tinand pasul cu noile intrebari si nevoi ale oamenilor.
Treptat, povestile si-au coborat firul tematic din inaltul cerului populat cu zeitati invaluite in mister, inspre pamantenele griji si framantari omenesti. Povestea nu mai venea doar sa-i tina de urat omului, in fata propriilor temeri, ci si ca sa-l invete sa se adaptaze conditiilor vietii sociale, cu noile provocari pe care aceata i le aseza in fata. Acest adevar simplu este tot mai des nuantat si in strategiile corporate. Astfel incat auzim din ce in ce mai mult pe la conferinte ca un leader autentic este acela care are o poveste puternica, putand sa-si auto-genereze propria legenda, determinand astfel prin puterea sa de fascinatie devotamentul angajatilor, partenerilor, colaboratorilor sai.
In loc de concluzie, va asez in fata ispita unui joc: sa facem mai mult loc povestilor in viata noastra, sa le trezim pe cele care au adormit candva in noi, sa le scoatem cu grija din sertarasul prafuit al copilariei, pentru de a le aduce mai aproape de situatiile concrete ale fiecarei clipe, sa le lasam din nou sa ne calauzeasca cu intelepciunea lor subtila, astfel incat intr-o buna zi sa devenim noi insine eroii luminosi ai propriile noastre povesti.
Exista povesti citite sau auzite, povesti scrise, povesti uitate, povesti nerostite, povesti cu aroma de mirodenii, povesti cu gust de lut ars, povesti ale altora si povesti ale noastre, povesti calatoare, povesti fara timp, povesti pentru cuvinte si povesti pentru taceri, povesti care ne adorm si povesti care ne trezesc, povesti traite chiar de noi.
Orice poveste are un iz de magie care strapunge efemerul clipei strecurand in ea infinitul, atemporalul, conectarea la o alta dimensiune care se deschide prin rostirea formulei “A fost odata…”
