Iata ce ne propune Andreea la inceput de an: http://andreeadragomir.blogspot.com/2012/01/vino-la-workshop.html

Dincolo de a fi un simplu exerciţiu de creativitate, olăritul oferă oricui îndărăzneşte să îi descopere tâlcul adevărate momente de magie, de evadare din ritmul alert al vieţii cotidiene marcată de hipertehnologizare. Astfel, olăritul - cunoscut şi sub denumirea de artă a răbdării - ne scoate în întâmpinare prilejul de a ne reapropia de valorile ancestrale şi de simplitatea plină de căldură a tainelor pământului.

Totul poate să înceapă ca un joc în care călăuză ne va fi uimirea, atât de necesară oricărui proces de cunoaştere, bucuria de a descoperi şi tihna îngăduită fiecărei clipe dedicată nouă şi vasului ce se va naşte în mâinile noastre.

Cursul de faţă îşi propune să vă ofere şansa de a gusta câte puţin din aceste daruri ale olăritului, moştenite din vremuri pline de miresme şi învăluite în taină. Acest prim modul este destinat începătorilor, urmând a continua cu cei interesaţi această lungă şi frumoasă călătorie în lumea formelor, a glazurilor, a materialelor şi texturilor specifice acestei străvechi arte.

Structura cursului:

I. Cunoștințe de bază

1. Principiile olăritului: folosirea celor 4 elemente naturale: pământul, apa, aerul, focul.

2. Ce este lutul?

3. Pregătirea lutului: frământarea, deaerarea, cântărirea, formarea bulgărilor de lut.

4. Centrarea lutului pe roată.

II. Cilindrul: Forma esențial

1. Unelte folosite.

2. Formarea cilindrului: centrare, deschidere, ridicare, finisare.

III. Cilindrul: Aprofundare

1. Comportamentul lutului pe roată.

2. Folosirea corectă a apei.

3. Grosimea peretelui şi a bazei.

4. Buza cilindrului.

IV. Bolul

1. Înțelegerea formei.

2. Tehnica ridicării.

V. Fasonarea și finisarea bolului

1. Unelte folosite.

2. Întoarcerea bolului: prelucrarea bazei bolului.

3. Tehnici de decorare.

4. Despre glazurare şi ardere.

Atelierul va avea loc începând din 2 noiembrie 2011, de la ora 18:30 (sediul se află în zona P-ţa Victoriei), iar durata primului modul se întinde de-a lungul a 5 şedinţe, de câte 3 ore fiecare. Preţul acestui modul este de 300 Ron, cu materialele incluse şi cu posibilitatea ca, la final, cursanţii să-şi poată păstra cele mai reuşite lucrări realizate in cadrul atelierului. Pentru mai multe detalii, ne puteţi contacta la adresa de e-mail: office@atreiacafea.ro sau telefonic – 0746107106.

Mai intai, sa-ti spun cum a inceput totul. Se intampla ca, fix in toiul unei perioade in care simteam intrucatva plutind in jurul meu uitarea multora dintre cei care obisnuiau sa-mi fie destul de apropiati pe vremea cand viata mea profesionala era inca pe primul loc, sa primesc, oarecum din senin, o invitatie extrem de onoranta pentru mine – aceea de a deveni ambasadoarea unui proiect deosebit de frumos, desfasurat chiar sub sloganul ”Daruieste un zambet!”. Sincer, pe cat de mult m-a uimit si m-a emotionat aceasta invitatie, pe atat de tare m-a pus in incurcatura – caci nu mi s-a mai intamplat inca sa ocup o astfel de functie si nici nu-mi dau seama prea bine ce fac pentru a da tot ce-i mai bun in aceasta noua calitate ce mi-a fost atribuita. Asa ca am sa fac si eu tot ce pot in conditiile date, incepand cu a-ti povesti tie despre ce este vorba si bizuindu-ma pe bunavointa ta de a-ti anunta si prietenii in legatura cu surprizele pe care le pregatim in cadrul acestui proiect unor copii care cu siguranta au nevoie si de zambetul tau si al lor si ai cat mai multor oameni care inca mai sunt conectati la copilul interior din ei insisi.

Pe scurt, proiectul este organizat de catre absolventii Young Professional Academy II, acestia propunandu-si asa daruiasca un zambet copiilor bolnavi de cancer de la spitalul Marie Curie. Pe 16 iulie 2011, absolventii vor merge la spital si le vor copiilor spune povesti, se vor juca cu ei si vor incerca astfel sa le aduca un mic zambet. Scopul absolventilor YPA este sa le aduca un strop de voie buna atat copiilor bolnavi, cat si parintilor. Astfel, timp de cateva ore atmosfera va fi animata de clovni, baloane colorate, jocuri, povesti si, bineinteles, cadouri si obiecte de stricta necesitate. Tinerii au creat acest proiect cu scopul de a aduce cateva momente de bucurie in viata unor copii greu incercati de soarta.

Este vorba de 30 de copii, cu varste cuprinse intre 3 luni si 17 ani, care sufera de diverse tipuri de cancer. S-au alaturat acestei initiative fundatia Sensiblu si Diverta care doneaza cateva produse (jucarii si carti). Avem cu noi si 2 firme de organizari de evenimente pentru copii. Timp de 3 ore ne vom juca cu acesti copii, folosindu-ne fiecare imaginatia si creativitatea pentru a-i face sa uite de suferinta lor, macar in rastimpul pe care il vom petrece impreuna.

Pentru ca in timpul tratamentelor din spital acesti copii nu au cu ce sa se joace, orice contributie de jucarii sau produse (inclusiv contributie financiara) este mai mult decat binevenita. Prin urmare, daca aveti jucarii (mai ales de plus), carti sau jocuri in stare foarte buna si vreti ca acestea sa ajunga la ei, va rugam sa luati legatura cu Cristina PETREA, manager de proiect, criss.petrea@gmail.com – 0727.321.406.

Nevoia cea mare a copiilor este sa zambeasca, sa se joace, sa petreaca timpul altfel atunci cand sunt la tratment. Daca vrei sa vii chiar tu sa petreci timp cu ei, te astept cu drag, sambata 16 iulie, incepand cu ora 10.00 la etajul 5 al spitalului Marie Curie, sectia Oncologie Pediatrica. Detalii despre proiect: http://www.youngprofession​als.ro/proiect/daruieste-u​n-zambet http://www.facebook.com/pa​ges/Young-Professionals-Ac​ademy/178708508814727

Această nouă naştere prin curăţirea privirii şi a sufletului celui ce păşeşte în locuri sacre, o vom căuta şi noi în cadrul pelerinajului către cele trei mănăstiri legendare, care formează un triunghi echilateral, cu fiecare latură a câte 20 de Km.

Vom porni mai întâi spre Cetăţuia, pe ruta Bucureşti-Târgovişte-Câmpulung, trecând prin nesfârşite livezi de cireşi tocmai copţi, prin păduri înmiresmate, prin câmpuri aurii împodobite măiestrit pe margine cu o bordură zglobie de maci şi alte frumoase flori de câmp. Peisajul devine cu adevărat seducător, mai ales dupa ieşirea din Târgovişte, când încep dealurile să crească şi să se transforme treptat-treptat în munţi. De la comuna Malul cu Flori şi până la Cetăţuia, drumul devine un adevarat răsfăţ pentru ochii privitorului. La un moment-dat, ajungem să vedem, cocoţate în vârf de munte turlele mănăstirii Cetăţuia, cu silueta lor care din departare te duce cu gândul la o mica fortăreaţă medievală.

Cetăţuia este construită pe urmele unui vechi aşezământ dacic, unde se spune că îşi avea peştera, alături de alţi sihaştrii însuşi marele preot, lucru confirmat de diferitele simboluri gravate în stâncă ce pot fi întâlnite la tot pasul, printre care şi una dintre ipostazele cele mai cunoscute ale cavalerului trac. Există multe indicii care susţin ipoteza că acolo se găsea unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate dacice, datorită formelor de cult şi de ritual desfăşurate în acel perimetru.

Astăzi, pe locul vechiului lăcaş de cult dacic, s-a ridicat o mănăstire ortodoxă. Monahii care vieţuiesc astăzi în mica mănăstire din stancă, mărturisesc fenomenul,deja obişnuit pentru ei, al apariţiei aproape după fiecare ploaie a noi şi noi oseminte omeneşti – fapt care pare a confirma ipoteza că acolo s-ar fi aflat unul dintre spaţiile rituale de sacrificiu specifice credinţei dacice conform căreia jertfirea celor mai frumoşi, viteji şi drepţi feciori avea menirea de a-l îmbuna pe Zamolxe, pentru ca recoltele să fie îmbelşugate şi luptele triumfătoare. Special pentru cinstirea acestor oseminte, stareţul mănăstirii a hotărât fie săpat un mormânt comun şi să li se facă slujbe de pomenire, pentru odihna sufletelor lor. Aşa explică existenţa unei cruci în micul cimitir al mănăstirii pe care scrie:  “Lut necunoscut, doar de Dumnezeu ştiut”.

Pe lângă abundenţa simbolurilor prezente la tot pasul în aceste locuri de legendă, un alt element care atrage invariabil atenţia pelerinului îl constituie prezenţa absolut inedită a unor uriaşe stânci zoomorfe sau antropomorfe. Datorită dimensiunilor lor impresionante, e greu de crezut că acestea ar fi putut fi sculptate de mâna omului. Curioasă este, de asemenea, reprezentarea de către acestea a unor animale imposibil de întâlnit în aceste locuri: maimuţe, papagali, elefanţi. Pline de mister sunt şi urmele de paşi încrustate în stânca dinspre crucea dorinţelor. Legenda spune că ar aparţine lui Negru Vodă, care, refugiindu-se din calea unui asediu otoman în acel vârf de munte, s-ar fi rugat împreună cu soţia lui atât de fierbinte cerând protecţia divină, încât tălpile au topit stânca, lăsând urme în ea.

După ce treci de aceste urme ţi se deschide la picioare un mic pod, la capătul căruia găseşti o cruce mare, la care se spune că, dacă aprinzi o lumanare şi iţi pui o dorinţă, aceasta se va împlini, poate şi pentru că în acel loc simţi cerul mai aproape decât oriunde altundeva.

Biserica nouă adăposteşte şi moaştele înmiresmate ale Sfântului Ioanichie de la Valea Chiliilor, care au fost descoperite în urma unui vis pe care l-au avut doi tineri pictori, găzduiţi la mănăstire peste noapte. Ei nu puteau avea copii şi veniseră să se roage chiar pentru acest lucru. În vis le-a apărut Sfântul. Dimineaţa au pictat imaginea văzuta în vis şi au arătat-o călugărilor, care au recunoscut chipul unui frate de-al lor care vieţuise acolo cu ceva vreme în urma şi care îşi avea osemintele chiar în cimitirul mănăstirii. Luând acel vis ca pe un posibil semn, au dezhumat trupul Sfântului şi l-au găsit neputrezit şi răspândind miros de bună mireasmă duhovnicească. La scurtă vreme, Sfântul a fost canonizat şi continuă să fie considerat un puternic ocrotitor al familiei.

În biserica veche, săpată în stâncă, se petrece un alt fenomen miraculos – din ziua de Izvorul Tămăduirii izvorăşte un mic fir de apă vindecătoare din peretele stâncos al altarului, care încetează să mai curgă în fiecare an la Adormirea Maicii Domnului.

După ce contempli şi te minunezi de toate aceste lucruri, cu greu te mai desprinzi de ele pentru a porni mai departe la drum. Dacă ştii însă că te aşteaptă şi alte locuri care urmează să-şi reveleze tainele, pleci totusi cu inima plină de pace şi de bucurie.

Aşa vom face şi noi, pornind spre Mănăstirea Nămăieşti, tot rupestră, tot învăluita în vechi legende şi poveşti. Acolo se află o icoană a Maicii Domnului, despre care se spune că ar fi una dintre cele mai vechi, fiind adusă în vechea peştera de însuşi Apostolul Andrei şi pictata de Apostolul Luca, chiar dupa chipul real al Sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Icoana, deşi estompată de negura vremurilor care au trecut peste ea, continuă să înfăptuiască minuni pentru cei ce i se închină cu credinţă şi cu inima curată. Şi aici eşti întâmpinat de un colţişor de rai, curat, plin de flori şi de pace, în care simţi cum rugăciunile pioaselor măicuţe plutesc parcă în aer, mângâindu-te cu sfinţenia lor.

De aici vom porni spre Corbii de Piatră. Ajunşi în centrul satului Corbii, vom traversa un mic pod şi vom face drepta. Nimic spectaculos, nimic fantastic sau iesit din comun până aici – satul arată ca oricare alt sat de deal, cu gospodării modeste, dar bine îngrijite. Dumul nu pare să promită ceva la capătul lui. Totuşi, apropiindu-ne de marginea sătucului, vom simţi o mare uimire, pentru ca din peisajul aparent banal se ridică la un moment dat, brusc şi neanunţată parca de nimic, o stâncă masivă, de felul celor de la Meteora, care adăposteşte în ea micul lăcaş de cult. Vom urca dealul domol până acolo şi, intrând în biserică vom simţi îmbrăţişarea  răcorii blânde şi înmiresmate a lăcaşului boltit, din inima stâncii. Atmosfera de pace şi sfinţenie de acolo ne va aduce tihna şi dorinţa de a zăbovi.

Pentru înscriri şi detalii organizatorice, ne puteţi contacta la office@atreiacafea.ro sau la numărul de telefon: 0742.231.304.
Costul pelerinajului este de 100 de ei/persoana.
Transportul se va realiza cu un autocar climatizat.

Pe lângă toate  detaliile obişnuite cu care se pregătesc oamenii pentru a întâmpina un copil, eu mă gândeam că foarte important ar fi şi cu playlist cu muzică adecvată momentului, care să amprenteze simbolic cât mai plăcut naşterea unei noi vieţi. Însă aici apare şi dificultatea care stârneşte întrebarea pe care vreau să v-o adresez şi vouă: pe ce melodie ţi-ar fi plăcut să vii pe lume?

Aştept cu mare interes propunerile voastre, de care promit să ţin seama (introducându-le in playlist) şi după ce se petrece minunea vă voi anunţa pe care dintre melodii a ales să se nască.

Povestea culegătorului de perle

(începută de Jeanina Cîrstoiu şi continuată de Adina Rădulescu)

Am vrut să strâng perle de pe uscat şi am pândit lacrimile Lunii. Ştiam că se găsesc uneori pe frunze, pe pământ, pe pietre. Ceea ce nu ştiam e că aceste lacrimi erau şi sunt greu de cules. Pentru că Soarele trecea să le sărute pe fiecare în parte în timp ce eu dormeam, doborâtă de aşteptare.
Apoi, am vrut să păcălesc Soarele. Şi mi-am deşirat propriile perle din şiragul mult prea scurt într-o noapte, înainte să răsară Luna, pentru ca Soarele să vină, să le sărute şi să plece sătul înainte ca Luna să plângă pe frunze şi pe pietre. Doar că în noaptea aceea a fost Lună nouă, iar dimineaţa înnorată. N-au venit nici unul, nici celălalt, iar eu mi-am înşirat la loc perlele uscate, plângându-mi singură propriile lacrimi.
Şi am plecat mai departe cu şiragul strâmt, pregătindu-mă să aştept până la următoarea Lună plină. Continuă să citeşti

Călătoria

(începută de Iulia Marcu şi continuată de Jeanina Cîrstoiu)

Odata ca niciodată, într-o poiana luminoasă din mijlocul unei păduri, trăiau nişte fiinţe magice. Erau nişte creaturi minuscule, dar extrem de frumoase şi graţioase, care locuiau în picăturile de rouă formate în fiecare dimineaţă în iarbă şi în flori.

Viaţa lor era extrem de scurtă, începea dimineaţa şi se sfârşea la prânz, când soarele dogoritor ajungea deasupra poienii şi roua se evapora. Micuţele creaturi nu erau însă apăsate de scurtimea vieţii lor, trăiau vesele şi lipsite de griji orele pe care le aveau la dispoziţie.

Însă pentru ele era pregătit un scop mai mare. Aveau rolul lor de îndeplinit şi destinul urma să li se clarifice.

Într-o noapte senină, luna plina a apărut deasupra poienii şi a trimis un vis prin razele ei către fiinţele care erau pe cale să se nască în fiecare picătura de rouă. Aşa că dimineaţa toate ştiau care le era destinul. Viaţa lor urma să continue după ce picăturile de rouă se vor evapora, iar ele aveau de făcut o călătorie lungă, până la mare sau chiar până la ocean, unde urmau să găsească, în câte o scoică, perla care le va revela destinul lor.

Aşa că micile fiinţe au hotărât să plece în călătorie.

Înca nu ştiau cum vor face asta. Doar ştiau că vor ajunge la ocean, că vor gasi scoica potrivită în care se afla perla care poate răspunde la întrebarea lor.

La rasaritul soarelui, picaturile de roua dintr-un clopotel albastru s-au unit ajutate de vant pe fundul florii, s-au imbratisat si s-au bucurat. Calatoria parea mult mai usoara acum ca stiau ca vor merge impreuna.

Dar oare aceeasi perla avea raspunsul pentru toate? Sau ar trebui sa calatoreasca impreuna prin tot oceanul pentru a gasi toate raspunsurile?

Si cum se laganau imbratisate in cupa clopotelului in bataia vantului, un colibri stralucitor si-a inmuiat ciocul in cupa clopotelului si a sorbit apa… Micile fiinte au sarit pe aripile colibriului si au pornit astfel in marea lor calatorie spre ocean…

N-aveau de unde sa stie daca superba si stralucitoarea pasare se indrepta intr-acolo. Dar erau fericite ca pornisera.

Apoi, in zbor isi dadura seama ca, daca stiau foarte bine cum trebuie sa arate o perla pentru ca semana cu roua din care veneau, nu stiau si nu-si imaginau cum arata oceanul. Doar aveau incredere ca vor ajunge.

Si da, micutul colibri spre ocean se indrepta.

Scoica din adâncul mării

(începută de subsemnata şi continuată de Iulia Marcu)

A fost odata ca niciodata in adancul marii o scoica cu cochilia dura si negricioasa, care privea cu jind si amaraciune la culorile vesele si variate ale pestisorilor care inotau jucausi in jurul ei, ale coralului cu dantelarii maiestuoase si ale razelor de soare sidefii care se strecurau printre undele apei.

Totul parea stralucitor si colorat, toate aveau un sens si o viata, doar ea era cenusie si amarata, abandonata acolo pe fundul marii. Suferinta ei era atat de mare, incat a ajuns sa fie aflata si de luna, intr-o noapte senina cand a aparut deasupra marii. Si cum aluneca ea pe cersi se uita in jos, spre biata scoica, picaturi mici, ca cele de roua s-au desprins din razele ei, lacrimi varsate pentru mica fiinta ce nu cunostea iubirea de sine, lacrimi care s-au scurs pe fundul marii. Cateva au atins cochilia scoicii, iar aceasta, uimita de faptul ca cineva si-a indreptat atentia asupra ei, s-a deschis curioasa. In aceea clipa, lacrimile lunii au atins-o in profunzimea fiintei ei si descoperirea faptului ca ea exista si ca cineva, cum este luna, a fost asa impresionat de ceea ce i se intampla, a facut-o sa se bucure pentru prima data ca ea este ea.

Lacrima coborata din luna si iubirea de sine, izvorata din scoica s-au contopit si au dat nastere unei frumoase perle. Scoica si-a dat seama ca in ea insasi a existat dintotdeauna aceasta mare comoara, care a fost adusa la suprafata prin suferinta, prin compasiune si prin iubire de sine. In acel moment s-a deschis fata de ceilalti pestisori din jurul ei, fata de corali si de celelalte vietati ale marii, care veneau de departe sa vada perla si care au devenit prietenii ei.

Zeiţa Lunii

(începută de Daniela Vişner şi continuată de Adina Rădulescu)

A fost oadată ca niciodată o fetiţă care spera ca visele să-i devină realitate. Noaptea, se aşeza în mijlocul pădurii, lângă lac, privind la lună. Şi orice privire spre lună făcea să-i curgă picături de rouă pe obraji. Da, de rouă. Pentru că lacrimile ei de suferinţă, sărutate de lumina lunii, se transformau în bobiţe de rouă. Dar ele nu durau decât secunde, se topeau, dispăreau şi-i lăsau mereu visele neîmplinite.

Fetiţa îşi dorea ca toate aceste picături de rouă să se solidifice într-o perlă fermecată a dorinţei împlinite. Dar nu ştia pur şi simplu cum să facă acest lucru – cum să transforme roua într-o perlă – cum să-şi transforme visele în realitate.

Într-una din nopţi, când era lângă lac, din liniştea serii a apărut Zeiţa Lunii. Fetiţa auzise de ea din poveştile bunicii. Prezenţa ei îi dădea o siguranţă şi o linişte pe care nu le mai simţise de foarte mult timp. Dar, în continuare lacrimile îi curgeau. Atunci Zeiţa a aprins un foc, a mângâiat obrăjorul fetiţei şi a aruncat o picătură de rouă în foc. De îndată focul s-a stins şi în iarbă fetiţa zări o perlă! Lacrimile i se aprinseră şi chipul i se lumină. Zeiţa o luă pe fetiţă în braţe şi îi spuse că trebuie să devină una cu puterea moştenită de la Zeiţa Lunii şi abia după aceea va avea propria putere şi voce. Trebuia doar să creadă suficient în puterea ei… ca să materializeze cât de multe perle îşi doreşte.

De atunci fetiţa noastră a devenit femeie, îmbrăţişând toată puterea creatoare şi dătătoare de viaţă a feminităţii.

Menţionez că majoritatea participanţilor la acest curs nu a mai scris vrodată o poveste.

Fata din împărăţia soarelui

de Andreea Talmazan

A fost o data o femeie ce traia in mijlocul unei paduri de care oamenii se fereau. Pana si cei mai curajosi barbati ai urbei din apropiere se temeau sa intre in ea de unii singuri. Se spunea ca e plina de spirite ce ii fura pe cei care nu sunt atenti. Exista printre batrani legende despre copii care au intrat la joaca in padure si nu s-au mai intors, barbati care dispareau in drum spre casa sau femei care daca paseau in interiorul ei se intorceau lipsite de puterea de a mai avea urmasi.

Aceasta femeie, nici tanara dar nici batrana, isi avea locuinta intr-o poienita inconjurata de flori si de iarba deasa. In fiecare dimineata se trezea cu zambetul spre Soare. Apoi, toata ziua batea padurea in lung si in lat ocrotind animalele, punandu-le mancare si ingrijindu-le cand erau in suferinta. Intreaga padure ii era casa si toate vietuitoarele din ea ii erau familia.  Continuă să citeşti

Povestea veveriţei

de Mihaela Neguriţă

A fost o data ca niciodata, ca daca nu ar fi, nu s-ar povesti, o VEVERITA care traia intr-un copac dintr-o padure fantastica, situata prin niste munti nu foarte inalti.

Veverita isi avea casuta intr-o scorbura aflata in cel mai batran copac din padure.

Radacinile lui viguroase intrau adanc in pamant, pana aproape spre centrul acestuia; toata lumea din padure banuia acest lucru datorita cartitelor care nu au reusit niciodata sa sape atat de adanc, incat sa poata spune ca au ajuns cu tunelurile lor acolo unde se termina radacinile. Cum toata lumea stia ca niciodata cartitele nu au mintit in viata lor, nimeni din padure nu avea vreun un dubiu ca arborele acesta ar putea fi in padurea lor inca de la inceputurile lumii.

Tot despre copacul acesta minunat mai vorbeau cu admiratie si respect si pasarile, care nu indrazneau niciodata sa isi duca puisorii sa zboare de sus de tot, de la inaltimea crengilor lui superioare. Se spune ca ramurile sale aproape ca atingeau cerul si ca de la inaltimea lor puteai trai cu senzatia ca poti atinge soarele. Orice pasare care a avut cel putin o data in viata experienta avantarii pana la partea superioara a coroanei sale- capata in ochii celorlalti un maxim respect si povestile ei erau ascultate cu urechile largi de catre toate animalele padurii.

Casa veveritei era situata in partea superioara a trunchiului si era primita mostenire de la strabunii sai. Toti stramosii sai erau cunoscuti ca fiind animale intelepte, pline de bunatate, tot timpul cu un zambet pe buze, cu vorbe de incurajare pentru ceilalti, cu un giumbusluc pentru cei intristati, care sa aduca veselie in sufletul celorlati.

Viata veveritei se desfasura calm, linistit, fara surprize: vara si toamna stangea ghinde pentru a avea ce sa manance iarna si primavara.

In casa ei ghindele stateau adunate frumos, in camere speciale, asa cum cartile stau aranjate intr-o biblioteca. Fiecare ghinda avea locul si povestea ei; in zilele friguroase de iarna, veveritei i se parea ca aude diverse povesti, diverse visuri; fiecare samanta purta cu sine povestea copacului din care provenea, povestea animalelor care s-au adapostit sub sau pe ramurile arborilor respectivi.

Multe animalute veneau iarna in vizita la veverita, la un ceai fierbinte si cateva castane coapte; toti prietenii stateau stransi in principala camera a locuintei sale si ascultau povestile ghindelor sau ale copacului cel batran, cand acesta avea si el chef de vorba.

Intr-o seara friguroasa de iarna, pe cand toata lumea statea vesela la un pahar de vin fiert, au auzit vocea familiara a copacului cel batran.

De fiecare data cand ii auzeau vocea, toate animalutele erau cuprinse de un sentiment de incredere, respect si curiozitate, caci de fiecare data, povestea spusa avea un talc pentru fiecare in parte, fiecare tragea o concluzie care sa ii ajute sa rezolve anumite probleme care apareau la un moment dat in viata lor, erau spuse istorii din trecut sau idealuri marete legate de viitor, erau cuvinte care rezonau in sufletul tuturor.

Era o voce magica, ce spunea povesti magice. Vocea copacului se auzea din interiorul si din afara scorburii veveritei, parea ca se aude din pereti, ca intra pe usa, ca e soptita de vant, ca e spusa de ghinde, ca e spusa de fiecare animalut in parte si de toti in acelasi timp, era o voce care se trezea brusc la viata si care ii tinea pe toti in alerta.

In seara cu pricina, vocea draga tuturor a inceput sa le spuna:

“Dragii mei, in seara aceasta am primit o veste tulburatoare, pe care trebuie sa v-o impartasesc si voua. Ceea ce eu va spun astazi ma framanata de mult-mult timp, dar nu am vrut sa va sperii si pe voi, fara sa am un motiv serios.”

Animalele din scorbura si toate animalele din padure (caci vocea se auzea peste tot in padure) au inceput sa se foiasca nelinistite, in asteptarea continuarii..

“Cand lumea noastra a fost creata, Dumnezeu a pus deoparte, ascuns, intr-un loc nestiut de nimeni, un glob de cristal, in care erau inscrise toate secretele facerii lumii, codurile genetice ale plantelor si animalelor, formulele chimice, fizice si matematice ale tuturor elementelor din natura. Dumnezeu, in perfectiunea gandirii sale, s-a gandit ca daca la un moment dat s-ar intampla ceva pe planeta noastra, ar fi bine sa existe un duplicat al procesului initial de creare a vietii, ptr ca, in caz de nevoie, sa se poata accesa informatia cuprinsa in glob pentru refacerea structurilor vietii pe pamantul nostru.”

Animalutele au inceput sa se foiasca si mai tare, nu intelegeau cum de vocea batranului arbore a devenit atat de serioasa; ei erau obisnuiti sa asculte povesti “de adormit copii”, nu lucruri serioase, discutii filozofice care pe unii ii depaseau. Se strambau unele la altele, isi faceau semne cum ca arborele a innebunit, dar nimeni nu indraznea sa zica nimic. Asteptau continuarea..

“Am primit de la alti arbori din alte paduri, de la animale din alte parti, de la Luna si de la Soare, un mesaj cum ca de pe planeta noastra au disparut mai multe specii de plante si animale, ca au inceput sa apara tot mai multe cutremure si inundatii, ca unii oameni nu mai au un nici un pic de respect pentru natura si ca suntem in pericol, ca mai devreme sau mai tarziu, sa disparem cu totii.

Pana acum, fiecare padure, fiecare munte, fiecare apa, a trimis cate un reprezentant sa incerce sa gaseasca globul initial al cunoasterii. Singurul lucru pe care il mai stim de la stramosii nostri este ca acest glob este ingropat in gheata, la Polul-Nord, si ca ar trebui sa il gasim cat mai repede si sa il lasam la soare, sa se incarce cu energia lui vindecatoare. Daca am reusi sa citim informatiile cuprinse in Glob, noi, cei mai vechi de pe planeta asta, am reusi, poate, sa readucem la viata echilibrul pe care stramosii nostri l-au cunoscut si pe care pana si noi, cei vechi, il stim numai din povesti.

Acum a venit timpul padurii noastre sa trimita un reprezentant, sa reuseasca unde ceilalti au esuat, pana acum.”

Cuvintele pline de seriozitate le-au infricosat pe animale, caci cine si-ar fi dorit sa ia pe umerii sai esecul? Cine ar putea castiga, acolo unde toti de pana acum au esuat? Cine si-ar putea asuma o asemenea responsabilitate? Care dintre ei ar fi atat de naiv incat sa creada ca ar putea realiza imposibilul?

Copacul cel batran nu mai spunea nimic, dar asculta.. Asculta gandurile tuturor din padure si astepta.. Astepta in liniste, caci stia ca in padurea lui traia un animalut mic si vesel, optimist, un curajos, un visator, capabil sa incerce cu speranta misiunea salvarii planetei..

Astepta, astepta, ca animalutul sa aiba curajul sa spuna cu voce tare ceea ce ii trecea prin gand, ca el e gata sa incerce..

Si la un moment dat, veverita a spus cu voce tare:

- Ma duc eu! Vreau sa incerc eu, dc nimeni altcineva nu considera ca ar face treaba mai buna decat mine! Sunt datoare sa incerc! Trebuie sa fac ceva, nu pot sa stau cu bratele incrucisate si sa visez intr-una la o intamplare fantastica in viata mea, acum, cand am posibilitatea sa o transform in realitate!

Au izbucnit urale de bucurie in toata padurea, prietenii din scorbura au inceput sa topaie in sus de fericire, copacii se inclinau unul catre altul in semn de bucurie, pietrele incepusera sa luceasca in lumina palida a lunii si toate animalele au inceput sa se indrepte spre centrul padurii, spre copacul cel batran, sa felicite veverita.

In timp ce ii asteptau pe ceilalti sa apara, ursoaica a inceput sa impleteasca repede o pereche de manusi si o caciulita si un fular, din blana ei calduroasa, seful aricilor a adus din vizuina lui un ac fermecat, care era f ascutit si care avea o luminita in varf, bursucul a adus cu sine o pereche de cizmulite cu aripioare, iar bufnita a aparut cu ochelarii ei pe care ii folosea noaptea la vanatoare.

Au dat cu drag veveritei darurile, urandu-i noroc si succes in misiunea ei.

Dupa ce a trecut perioada de efervescenta si toata lumea s-a retras la casa ei, veverita a intrat in casuta, sa doarma putin inainte de a pleca de dimineata in lunga-i calatorie.

Ii era putin frica, nu dorea sa isi dezamageasca prietenii, se tot gandea dc o sa fie in stare sa duca la bun sfarsit misiunea. S-a bagat in pat, la caldurica, rugandu-se sa fie calauzita si protejata in calatoria ei si prin vis a auzit vocea copacului care parca o mangaia si ii spunea sa aiba incredere in fortele ei, in puterea ei.. Copacul ii spunea ca e o mare onoare ptr ea sa plece la acest drum, ca viata ei va avea de acum incolo un scop, ca trebuie sa se gandeasca cu incredere la tot ce o asteapta, ca de fiecare data cand se va simti singura, sa se gandeasca la casa ei, la el, la copac, la padurea minunata in care s-a nascut si ca el ii va fi alaturi, in ganduri si in suflet.

A doua zi de dimineata, veverita si-a pus cizmulitele in picioruse, si-a pus manusile, fularul si caciulita, a pus in rucsac tot ce mai considera ea ca are nevoie, si a pornit la drum..

Si-a dat seama ca nu si-a luat nici o busola la ea si a spus cu voce tare: “Vreau sa ajung la Polul-Nord, dar nu prea stiu cum sa fac”, ca imediat cizmulitele au inceput sa se inalte la cer, pe deasupra padurii, si sa zboare.. Bursucul uitase sa ii spuna cand i-a dat cizmulitele ca ele au puterea de a te duce oricunde doresti, numai ca dorinta trebuie spusa cu voce tare si din tot sufletul.

Asa ca, veverita s-a trezit zburand, ca si cum ar fi schiat printre nori, ca si cum ar fi facut wind-surfing pe coama unor vanturi reci.. In cateva clipe, s-a trezit la Polul- Nord, inconjurata de munti de zapada si purtata de vanturile cele reci in stanga si in dreapta, ca un fulg de papadie..

Cand plutea ea asa, in deriva, pana sa poata acosta intr-un loc sigur ca sa poata porni la drum normal cu pasii ei mici, ca orice animalut serios pus pe treaba, a fost “pescuita” din zbor de un urs polar.. Ursul s-a uitat la ea si si-a zis:

-Ia te uita ce aratare, nu am mai vazut niciodata asa ceva. Ce-i cu tine, micuto?

-Sunt o veverita!

- O veverita? Vorbesti? Deci esti si tu un animal, ca si mine?

Ursul era tare curios si incepuse sa o tavaleasca prin zapada, sa se joace cu ea, ca si cum ar fi fost o pisica ce se joaca cu soarecele..

- Tu esti o veverita, deci? Hmm.. Cred ca esti una speciala, vad ca ai pe tine hainute impletite de o ursoaica din neamul meu.. Curios.. Tb ca te iubea mult de tot ursoiaca ce a facut acest gest ptr tine.. Hmm.. Sunt impresionat.. Ce-i cu tine, care e povestea ta? Cum pot sa te ajut?

Veverita incerca sa vb, insa vocea ei mica nu se auzea din cauza vantului aspru care se pornise, asa ca ursul a luat-o si a pus-o sa se prinda cu fularul de gatul lui, sa ajunga repede la el la barlog ca sa poata sta de vorba.

Cand au ajuns acasa la el, sotia lui i-a intampinat repede cu un bors fierbinte de peste si a anuntat pe toti ursii din imprejurimi ca au un musafir neasteptat si ca toata lumea era invitata sa vina peste 2 ore la ei.

Cand s-au adunat cu totii, veverita a inceput sa isi spuna istoria si sa spuna povestea pe care o stia de la copacul cel batran, intrebandu-i dc stiu cumva unde anume ar putea fi ascuns globul de cristal.

Toata lumea dadea din umeri, nimeni nu stia nimic..

Un ursulet mai tanar le-a spus insa, ca acum cateva saptamani, cand inca mai era lumina afara, s-a avantat din greseala pe un ghetar care parea ca se va topi in cativa ani si ca, la un moment dat, in timp ce se odihnea, a vazut aparand din interiorul ghetarului o lumina puternica, ce isi schimba intr-una culoarea. A incercat sa sape sa ajunga la sursa culorilor magice, insa i-a fost frica de posibilitatea ca l-ar putea prinde noaptea polara (intamplarea era de acum cateva saptamani, cand inca nu se instalase noaptea cea lunga), asa ca a plecat repede acasa, dar nu a spus nimanui despre ce i s-a intamplat, de frica sa nu fie certat de ai lui ca a ajuns in locuri neumblate..

La auzul vorbelor lui, veverita a inceput sa sara in sus de bucurie, s-a dus sa il sarute pe urs, sa zburde printre ursuletii stransi pe acolo; era fericita ca iata, norocul i-a aparut in cale, de la cineva pe care nu il cunostea pana acum cateva clipe si care acum i-a oferit o informatie capitala nu numai ptr ea, ci ptr intreaga planeta. Surprinzator ce frumos se aseaza lucrurile uneori, in viata!

Cat timp stateau ei bucurosi de vorba, rucsacul veveritei a inceput sa lumineze, insa nimeni nu stia de ce. Cand veverita a deschis rucsacul, a observat ca acul pe care i-l daduse ariciul s-a transformat intr-o lanterna puternica, parca si ea nerabdatoare sa porneasca cat mai repede la drum.

Asa ca, veverita a multumit frumos noilor sai prieteni ursii polari ptr ajutorul acordat si a plecat impreuna cu ursul cel tanar la drum, in cautarea ghetarului in care parea ca este ascuns globul cautat.

Noaptea polara se instalase deja, vantul batea puternic si rascolea zapada, insa veverita avea la ochi ochelarii de la bufnita si nu avea nici o problema sa inainteze curajoasa in noapte.

Au mers mult timp, nimeni nu a numarat orele, insa cei doi prieteni ajunsesera sa isi povesteasca unul altuia toata viata.

La un moment dat, in departare, au inceput sa se vada raze de lumina care parca izbucneau din pamant. Veverita auzise si vazuse cum straluceau diamantele, insa stralucirea pe care o vedea acum era si mai coplesitoare. Depasea si culoarea care o au bobitele de roua dimineata, depasea si culorile curcubeului, totul era mult, mult mai intens.. Si pe masura ce se apropiau se auzea si un cantec suav, soptit, care venea parca din ceruri si din pamant.. Totul era ca in poveste, insa o poveste de pe alta planeta, totul era ireal de frumos..

Cei doi s-au apropiat de locul din care parea ca porneste sclipirea, incet-incet, cu pasi sfiosi, ca si cum le-ar fi fost frica sa nu deranjeze prin prezenta lor perfectiunea.

Cand au ajuns la locul cu pricina, lumina a inceput sa fie galben/aurie si gheata de jur imprejur s-a topit, scotand la suprafat cel mai frumos glob de cristal posibil..

Era un glob perfect rotund, fara nici o zgaraietura pe el, era limpede si transparent ca apa de izvor..

Veverita si-a dat jos manusile si a luat in labutele sale mici globul, sa il incalzeasca.. Globul a inceput sa se micsoreze, sa incapa numai bine intre labutele sale calde si a inceput sa tremure de bucurie.. Parea ca globul se gudura intre palmele sale, isi schimba culoarea de bucurie, era ca un copil fericit ca este impreuna cu parintii sai..

Cei doi prieteni se uitau unul la altul si nu le venea sa creada ce se intampla; brusc inimile lor au fost cuprinse de iubire si veselie.. Nu isi gaseau cuvinte sa isi vorbeasca unul altuia, de fapt nu mai aveau nevoie de cuvinte, totul era perfect.

S-au indreptat in tacere si recunostinta spre barlogul ursilor, unde ii astepta toata lumea. In momentul in care au intrat in casa ursilor, globul a inceput sa emita lumina alba, plina de iubire catre toata lumea.. Toata lumea a inceput sa zambeasca si toti au inceput sa vorbeasca.. in tacere. Nu erau nevoie de cuvinte care sa explice bucuria ce i-a cuprins pe toti..

Veverita statea cu globul in mana, fericita, se uita la ei, si nu zicea nimic.. Globul vorbea parca pentru ea si multumea noilor prieteni pentru tot ajutorul oferit.

A inchis apoi pentru o clipa ochii si s-a conectat instantaneu cu copacul. A vazut copacul in fata ochilor si stia ca el stia. Globul fusese gasit, lumea urma sa fie salvata.

Si-a dres vocea si a multumit ursilor ptr ajutor si a spus cu voce tare: “As vrea sa fiu acasa, la mine in casuta mea, in copacul nostru!”.

Si cizmulitele si-au facut inca o data treaba cu succes si veverita s-a trezit in casa sa. Era la rasarit de soare, lumea inca nu se sculase, era doar ea in casa ei si se uita la globul care incepuse sa fie din ce in ce mai framantat, mai agitat, mai fericit.

Vocea copacului i-a spus sa iasa afara, cu globul, sa urce cu el pana sus, pe ramura sa cea mai inalta.

Cand a ajuns acolo, a vazut ca exista acolo construit un fel de platou, cu suprafata dreapta, pe care era intinsa o bucata de catifea.

A pus cu piosenie globul acolo si a vazut cum acesta a inceput sa respire, sa se incarce cu lumina soarelui prin toti porii, lumina soarelui parca ii dadea viata si putere.

Spectacolul era fantastic…

Si in timp ce se uita, ochii i-au cazut in gura de somn, o ajunsese oboseala si stresul calatoriei.

Maini nevazute au luat-o in brate si au dus-o in casuta ei, in patul ei, au invelit-o si au sarutat-o cu dragoste.

Si in vis a auzit vocea copacului: “Dormi draguta mea, odihneste-te. Ai realizat irealizabilul. De acum incolo, ai incredere ca globul este pe maini bune si ca vom reusi sa ducem la final misiunea de salvare a planetei. Dormi draguta mea, odiheste-te, ca meriti pe deplin. Dormi acum si noi cu totii te vom veghea de acum incolo, nu numai in vis, ci si in viata. Ai adus speranta in inimile noastre, tu, cu inima ta curajoasa.. Dormi si pregateste-te pentru viata frumoasa care te asteapta!”

Povestea Sarei

de Corina Ştefan

Traia odata o printesa intr-un taram departat cu paduri si campii intnse, cu ape repezi si limpezi, domind peste regatul de o frumusete de neintrecut. Printesa se numea Sara si era mladioasa ca trestia, frumoasa precum luna si cu o minte ascutita precum taisul sabiei. Pentru ca ei parintii murisera cand era copila, fusese crescuta de cel care fusese apropiat slujitor si sfatuitor al parintilor sai.

Sara avea tot ce isi dorea, slujitori credinciosi, un regat supus si plin de bogatii, o curte  a castelului care o adora si o urma in orice calatorie si un sfatuitor care o crescuse de mica si care o ghida prin sfaturile sale spre cele mai bune decizii privind imparatia.

Castelul in care locuia era in apropierea muntilor si era strajuit de o padure verde vesnic si fara margini  si o intinsa apa. Castelul avea multe caturi si incaperi in care Sara nu ajunsese si nu intrase niciodata , deoarece apartamentele sale ii erau suficiente. Nu explorase toate cotloanele si aripile adaugate de familia sa de-a lungul timpului. Isi aducea uneori aminte ca pe vremea cand parintii sai traiau se construia intr-o parte indepartata a catelului care dadea inspre apa intinsa. Nu fusese niciodata acolo si nici  nu stia sa ajunga, uitase drumul.

Insa toate aceste lucruri nu erau foarte importante petru sara in acel moment.Printesa era fericita cu ce avea, in fiecare zi se plimba , se juca, radea, studia si purta discutii ce dezbateau diverse subiecte cu doamnele din suita sa si cu tutorii care se ingrijeau de educatia sa.

Cel care o crescuse o pregatea pentru a-I putea gasi sot cel mai potrivit si frumos si bun carmuitor print dintre toti printii. Iar Sara urma intocmai planurile acestea.

Intr- zi de vara calda Sara si suita sa petreceau in gradina castelului asa cum o facusera si in multe dati.

Muzica curgea, mancarea era si belsug, veselia umplea gradina si rasetele se pierdeaua seara de vara.

Insa, de aceasta data, fara sa stie de ce, poate datorita caldurii  prea mari de dupa-amiaza sau discutiile interminabile si destul de plictisitoare, Sara avea un sentiment ciudat. Simtea o strangere de inima si  un dor acut de lucruri pe care nu le cunoscuse, ii era sete si foame, desi mancase cele mai gustoase bucate si cele zemoase fructe de pe platouri de aur si bause apa limpede de izvor din pocaluri de clestar.

Indepartandu-se de gradina zgomotoasa si de lautele trubadurilor care incantau curtenii, Sara incepu sa se plimbe ganditoare pe aleile castelului. Astfel, se indeparta mult pana cand galagia si rasetele se oprira brusc in ziduri. Sara inainta atrasa de fire invizibile spre un loc despre care nu stia nimic. I se parea ca aerul din ce in ce mai greu de respirat si simtea o teama de amurgul  in care patrundea cu fiecare pas mai adanc.  Ajunse in curand intr-o curte interioara si rotindu-si privirea vazu o usa ingesuita, intra si incepu sa urce treptele reci si umede ale scarii in spirala pe care o descoperise.

La caparul sau dadu intr-un culoar larg care avea pe stanga si pe dreapta o sumedenie de usi.  Usi masive , lucrate manual cu migala si pareau s  nu fie niciun asemuita cu cealalta. Culoarul era lung si aproape gol, insa pana in capat era mult de mers, parea fara un capat de altfel,  sau poate era doar Sara obosita si care astfel nu vedea unde se termina exact. Afara sa insera , iar lumanarile de pe ziduri nu erau aprinse, asa ca Sara chibzui un scurt moment si hotara sa revina a doua zi pentru a deschide toate aceste usi si afla ce se gaseste in acest loc indepartat din castelul sau.

Adormi greu si visa un vis in care se facea ca plangea, plangea mult si greu si nu reusea sa-si opreasca lacrimile care odata cazute pe jos se spargeau in cioburi de sticla rece. In timp ce plangea o mana ii cuprinse fata si i-o ridica in lumina, drept in fata era o femeie ce radia lumina si culoare violet. Ii vorbea, dar buzele nu i se miscau, ii alina tristetea dar nici ea nu stia cum, ii zambea cu inima si ea asculta inmarmurita si intelegea si in acelasi timp stia ca va uita si vroia sa-I spuna sa nu plece, sa ramana mereu asa langa ea.

Se trezi in ceata diminetii si asculta pentru o clipa zumzetul vietii si se lasa atinsa de soarele din fereastra. Apoi porni in graba spre aleile pe care se pierduse cu o seara in urma.

Aproape alergand se ciocni de cel care ii era ca un tata si se opri surprinsa de gestul sau de a o prinde si astfel blocandu-I trecerea. Acesta incerca sa afle incotro se grabea si ea intr-un suflet ii spuse ce aproape descoperise. Acesta o asculta si apoi ii spuse sa se intoarca in camera sa, printesa il ruga sa o lase sa treaca, iar el ii spuse ca asa cum o facuse intotdeauna binele sau era mai presus de orice, si ca deschizand usile din acel loc nu i-ar fi adus decat nefericire si tristete care o vor bantui toata viata.

Sara incerca sa afle ce se afla in spatele usilor insa nu reusi decat sa-l inversuneze si mai tare pe sfetnicul sau, care aproape ii ordona sa plece si sa nu se mai intoarca niciodata in acea parte a castelului.

Pleca plangand si gandindu-se cum sa afle de ce nu avea voie si ce era atat de trist si de ingrozitor pentru ochii sai in acele incaperi.

Intoarsa la castel se aseza langa o fantana pe care o stia din copilarie. Statea in dimineata linistita si se gandea la visul sau cand din spatele sau auzi soptind pe cineva. Printesa mea, daca voiesti a afla secretele usilor atunci urmeaza-ma si vei gasi ce cauti. Se uita si nu vazu pe nimeni. Intreba cine-I acolo si din vocea soptita se auzi: sunt aici in fantana, pe peretele ingust si alunecos, se apleca si vazu un melc ce avea o cochilie sidefata si neteda ca o perla. Il lua in mana si admirandu-I casa spiralata il intreba ce vroia de la ea. Melcul tacu si Sara spuse, bine, te urmez. Pune-ma in apa. desprinde-mi casa si cu ea in mana aseaza-te pe marginea fantanii si apoi da-ti drumul incet si orice ar fi nu da drumul cochiliei. Bine,dar eu nu stiu sa innot si fantana e adanca, imi voi uda hainele si parul, ma voi ineca! Iar tu esti doar un melc care se taraie pe peretii fantanilor! Sara indata ce termina ce spusese, se simti prost pentru ca-I vorbise asa melcului, de fapt ce vina avea el si nici nu avea cum sa stie melcul de frica ei absurda de apa. Traise inconjurata de ape si natura, iar acum ca sa ajunga inapoi pe culoarul nesfarsit trebuia sa se scufunde intr-o fantana. Nu te vei inneca, cochilia te va proteja, iar sideful iti va lumina calea din adancuri.

Sara se apleca din nou, il lasa in apa, indeparta usor cochilia, se aseza pe margine, se uita pentru o clipa in urma la castelul pictat si apoi aluneca in apa rece si intunecata.

Initial ii era atat de frica sa incerce sa respire, simtea golul cu ochii inchisi  si se gandea cat de adanca poate fi fantana si sa-l strige pe melc sa o ajute. Cadea si vartejul nu stia daca era in sufletul sau in fantana.

Cand nu mai putu respira, deschise mai intai ochii si vazu lumina dinspre ea, cochlia ii lumina calea ca o faclie alburie in mana sa, incerca sa se miste, sa dea din maini, sa incerce sa inoate, dar era trasa in miezul fantanii. O perioada nu stii ce s-a mai intamplat iar apoi ii aparu culoarul ca o vedenie.

Cand deschise din nou ochii era blocata in suprafata apei, nu intelegea cum si de ce dar fantana in capatul celalalt era o oglinda, de care ea nu putea trece. Melcul nu-I spusese despre asta, fu primul ei gand. Apoi ii veni sa planga, se gandea la parintii sai, la prietenele si si baldachinul sau confortabil si nu intelegea cum de in fata avea culoarul luminat frumos de lumanari puzderie.

Se gandi ca trebuie sa fie seara si ca cineva totusi va trebui sa treaca pe acolo si vazand-o o va ajuta. De ganduri si de oboseala adormi din nou, cand se trezi luminile erau stinse, se gandi ca dimineata sunt sanse mai mari ca cineva sa vina si zbatandu-se in zadar, strigand si lovind oglinda. astepta din nou. Se simtea rece si straina de ea, de hainele de gheata si lumea din care venise, era intepenita in cadrul oglinzii si se gandi ca probabil pare un tablou si ca daca nimeni nu o va recunoaste  si ca viata ei a fost in zadar.

Vru sa planga dar lacrimile ei nu curgeau, era ca si cand era ea in sine oglinda si lacrimile era parte din ea, dure si transparente, ca sticla cazand pe jos.

Trecura ore..trecura zile…trecuri lumini si umbre, culoarul si usile erau neschimbate si ea le privea, la fel ca in prima zi cand isi incepuse gresit calatoria, privind drept culoarul nesfarsit.

Ii era dor sa vorbeasca cu cineva, chiar si cu cel care o alungase inapoi spre castel si care iata chiar ii vrusese binele, nestiind acum de ea, ingrijorat ca orice tata de copila sa.

Trecu un timp. Sara nu mai astepta. Sara era o oglinda, a culoarului si a usilor frumos lucrate, martore ale nemiscarii sale. Toate tristetile sale, dorurile, toate locurile in care ar fi trebuit sa ajunga, toate lucrurile pe care ar fi trebuit sa-I cunoasca, toti oamenii care o asteptau stia, simtea ca trebuie sa fie dincolo de acele usi, atat de aproape si de departe de ea.

Nimenea nu trecea, somnul era o amorteala si timpul nu mai era.

Intr-o zi isi aduse aminte de cochilia sidefata din mana sa si cu mana intinsa pe langa corp indrepta suprafata spiralata a acesteia spre oglinda , incepu sa o miste tangent cu suprafata. Zgarie putin si apoi continua, auzea fin cum pe oglinda o durea si ciudat, o durea si pe ea, incepu cu grija si chinuit sa scrijeleasca oglinda pe interior, nu stia ce face de fapt si nici daca va ajuta, dar era tot ce avea , iar usile din fata o chemau.

Se gandea din noua la chipul parintilor sai de care isi amintea vag si nu reusea sa o prinda de mana pe doamna in violet, sa o opreasca langa ea, era vis, era aievea, era inca in oglinda?

Isi uitase camera, gradina si padurea in care cutreiera toamna adunand flori si frunze, vorbind copacilor, oare noptile mai erau libere si trubadurii mai cantau la petrecerile de la castel?oare cineva o mai astepta si oare castelul si regatul fusesera in viata sa?

Un moment crezu ca durerea se va opri, dar isi dadu seama ca oglinda se crapa si visul se va sparge in mii de bucati pe lespezile culoarului. Simtea teama si fericirea, nu mai numara timpul, intreaga sa fiinta se rasucea in spirala cochliei sidefate ca o perla.

Auzi crapaturile cum se raspandesc in valuri si cum oglinda geme, se speria atat de tare incat tipa si tipatul lovi si suntele se facura cioburi, cazu epuizata si fara suflu langa usile de lemn ce vegheasera agonia sa.

Pierduse cochilia printre cioburi si vru sa o caute sa-I multumeasca,  insa usa din fata era atat de aproape..se ridica cu ultimele forte si apasa pe clanta masiva si grea, larg in fata sa privi: era ea, o Sara despletita, neingrijita, ingrozita de ce vedea la randul sau. Se gandi e un cosmar, se avanta spre urmatoare usa si o deschise de perete: era ea, Sara, plina de rani si urme ale taieturilor, urland de durere si  desfigurata de impietrirea oglinzii. Simti ca se rupe in alte bucati si inainta la a treia usa, impinse greu si vazu o Sara trista, cu lacrimi siroiind in tacere. Deschise rand pe rand usile fara ce pareau din nou fara sfarsit si descoperi pe Sara fericita din bratele parintilor sai, copil uituc si jucaus, descoperi pe Sara cu privire de gheata ce poruncea si nu asculta, pe Sara inchipuita si inconjurata de rasete goale, pe Sara manioasa si incruntata de invidie pe fericirea altora, atinse pe Sara dormind linistita intinsa pe  muschiul padurii vesnic verde, lua in brate pe Sara abandonata in serile din castelul insingurat, planse langa Sara parasita si uitata de toti si rase de Sara naiva care isi astepta vremea langa o fantana parasita.

La ultima usa cazu in genunchi si lasand capul in jos privi talpile murdare ale Sarei pline de mal si uda de ape intunecate si incepu sa o stearga cu parul si vestimentele sale. Dupa ce termina, inchise usa in urma sa, inchise toate usile si se aseza langa cioburile oglinzii si incepu sa caute cochilia. O gasi aruncata intr-un colt al culoarului si o stranse tare in mana sa obosita.

Se auzeau pasi pe culoar, era voci si  zgomote, erau oameni care veneau. Vru sa clipeasca, sa strige, sa-I cheme. In fata avea pe printul, cel mai potrivit si frumos si bun carmuitor print dintre toti printii. Ar fi vrut sa I se arunce in brate si sa-I spuna cat de mult a fost asteptat langa el un batran cu barba alba, cu privirea pierduta in ochii Sarei. O priveau amandoi,  inmarmuriti de frumusetea sa, parea vie si acolo langa ei, vrand sa le vorbeasca: era ea incadrata de ramele oglinzii tablou.

Auzii in spatele ei soapte, intoarse privirea in colt si-l vazu pe slujitorul sau credincios, aproape tata, se lasa moale in bratele sale si asculta: Printesa mea, ai vrut sa cunosti tainele vietii tale, ai trecut si ai vazut ce te oprea sa devii regina implinita a acestui regat care te asteapta si acum  sa revii din calatoria ta dincolo de toate aceste usi. Pentru ca nu ai ascultat si ai vrut sa intelegi ce se afla dincolo, ti-am daruit cel mai de pret dar al meu, ti-am daruit casa sufletului meu pentru a avea incredere si a-ti darama cu ajutorul ei toate temerile si asteptarile searbede pe care le traiai in castelul tau insingurat. Fii libera si alege intotdeauna sa te intorci la tine atunci cand usile, odata deschise, te vor chema mereu inapoi. O saruta pe frunte si o privi cum se ridica.

Sara se intoarse in castelul pictat si hotara ca tot ce vedea cu ochii astepta sa fie descoperit, inchise obloanele, usile, caturile, fantanile si porni singura pe drumul de pe care stia ca in fiecare zi de la camera sa se vedea soarele rasarind linistit si cald, la gat atarnand sidefata ca o perla, cochilia zgariata si tocita, rotind vesnic intr-o spirala.

Cât costă masca?

de Jeanina Cirstoiu

Actorul se plimba alene pe la tarabe. targul de masti era pe sfarsite, oamenii cantau si dansau plini de veselie cu ele pe fatza, masti colorate, zambitoare, fermecatoare sau grotesti.

El nu avea nevoie de asa ceva. stia sa exprime intens si convingator iubirea, ura, extazul, oroarea, triumful si umilinta. Putea, dintr-o privire sa convinga pe oricine de orice… Frumoasele locurilor pe unde umblase puteau sa dea marturie…

Putea sa-si deseneze pe chip orice emotie omeneasca si putea sa treaca, in interpretarea lor, cu iuteala fulgerului de la una la alta.

Doar ca obosise. Avea nevoie de liniste. Ar fi vrut o masca in spatele careia sa se ascunda cate o vreme, sa se odihneasca. Privirile celorlalti sa treaca pe suprafata ei, alunecand fara sa se impiedice de vre-o trasatura. Eventual si el sa priveasca din spatele ei fara sa vada.

Nu uitaţi că fiecare dintre noi are o poveste personală prin care poate face lumea mai frumoasă!

Vă aştept cu drag, de la ora 19:00, la Verde Cafe pentru prima întalnire din cadrul cursului “Magia povestilor şi aventura descoperirii de sine”.

PS: Şi dacă tot vă plac poveştile, să vă recomand şi un articol despre “Povestea celor fără de poveste“

Este remarcabil modul în care succesul tot mai mare al literaturii fantasy și al filmelor derivate din ea demonstrează nevoia constantă a omului de povești, de mituri și eroi, pe care din păcate, se pare că îi regăsim tot mai rar în viața de zi cu zi. În acest context nu putem să nu ne punem întrebarea, ce s-a întâmplat cu acești eroi legendari care trăiau cândva printre oameni în mod firesc și își construiau sub ochii lor propriile povești? Senzația pe care o am privind în jur este că au dispărut eroii și am rămas doar cu poveștile lor pe care ni le îngânăm sub diferite forme, dăm buzna în cinematografe pentru a urmări producții costisitoare în variante 3D, căutăm sa le avem în fața ochilor cât mai reale și mai vii pentru a ne consola necunoscuta durere că nu îndrăznim să le trăim chiar noi.

Nevoia noastră de mituri personale și de eroi arhetipali pare să mai fie exploatată doar de industria cinematorgrafică și de cea publicitară, care profită de ecourile adânci pe care le-au săpăt poveștile în sufletul nostru pentru a ne băga pe gât anumite produse, care ne pot amăgi că prin consumarea lor am putea împrumuta și noi ceva din statutul eroilor de altă dată citeşte mai departe.